O experienta psihedelica cu LSD-25
de Humphry Osmond
Când un prieten apropiat m-a rugat sa scriu o prefata la aceasta carte nu stiam sigur daca ar trebui sa accept sau nu. Explorarea mintii umane a fost dintotdeauna un subiect delicat – nu mai putin astazi decât în trecut. Prin urmare am fost de acord sa arunc o privire pe scriitura înainte sa iau o hotarâre.
Experientele psihedelice sau ale manifestarii mintii sunt mereu fascinante, chiar si atunci când subiectii lor nu au cine stie ce talent la scris; de la fiecare se poate învata câte ceva. Relatarea lui Bishop iese în evidenta prin claritate, putere de convingere si acuratete. Filosoful Wittgenstein a spus o data ca “Tot ceea ce poate fi gândit poate fi gândit cu claritate. Tot ceea ce poate fi spus poate fi spus cu claritate. Dar nu tot ceea ce poate fi gândit poate fi si rostit.” Cunostintele lui Bishop în privinta scrierii si publicarii cartilor tehnice i-au conferit o abilitate aparte de a discerne în privinta a ceea ce poate sa spuna, iar ceea ce spune, spune cu pricepere si în mod clar. Nu este si nici nu are pretentia de a fi un mare filosof, artist literar sau gânditor genial si s-ar putea prespune ca lipsa acestor calitati l-ar disocia de cartea sa. Cu toate acestea, exista câtiva mari filozofi, artisti literari si gânditori geniali, la fel si cei carora le lipseste acest talent, care tind sa se erijeze ei însisi în aceasta postura, dar care par pretentiosi si neconvingatori. Cu acel simt autentic care pare sa-l caracterizeze, Bishop nu a încercat sa treaca dincolo de ceea ce face de fapt, iar acest lucru i-a iesit extraordinar de bine.
El este precis, concludent si generos cu detaliile; nu pentru ca – dupa cum s-ar crede la prima vedere – îsi doreste s-o faca pe grozavul si sa se infatueze, ci pentru ca o astfel de carte necesita o oarecare pregatire, în lipsa careia cititorul ar ramâne confuz. În cazul de fata pregatirea consta în întreaga viata a autorului si fara a sti ce fel de om este acesta nu putem spera sa putem urmari si cu atât mai putin sa întelegem relatarea experientei sale în privinta revelarii mintii. Astfel, el ne prezinta - cu o mare candoare - viata sa, asa cum o vede el însusi - cu toate bunele si relele - dupa cum spune Othello, “Nimic nu se atenueaza, nici nu se potoleste în rautate.” El ne împartaseste îndoiala sa în privinta întregii situatii , apoi ne introduce în experienta sa psihedelica indusa de LSD-25, experienta la care ne îngaduie sa luam si noi parte.
Pentru aceia care doresc o descriere simpla a firului ciudat al întâmplarii, scrise cu o claritate deosebita si aranjata un pic – asta e. Cartea poate fi la fel de valoroasa pentru un specialist, cât si pentru cititorul obisnuit. Adeseori specialistii presupun ca fiecare trebuie sa fie la fel de constient ca si ei de importanta subiectului. De vreme ce este de la sine înteles pentru ei ca rar îsi pun întrebarea “Cum i s-ar parea toate acestea unui cetatean obisnuit, inteligent, curios si interesat, care le aude întâmplator pentru prima oara?” Aceasta carte ne ofera un numar considerabil de indicii. Viata lui Bishop a fost o viata plina si reusita, cu unele coborâsuri, dar cu mai multe urcusuri. Banuiesc ca multi dintre vecinii sai sunt mai degraba invidiosi pe succesele lui decât sa-i deplânga esecurile. Cu toate acestea, dupa cum a declarat adesea Carl Jung, când cineva ajunge la apogeul maturitatii si începe sa se apropie de sfârsitul vietii, devine mai putin preocupat de realizari si mai mult de semnificatii si scop. Si atunci se isca întrebarea, uitata înca din copilarie: “De ce — încotro? Ce rost are? Ce înseamna toate astea?” Si, la fel ca în copilarie, cu cât te întrebi asta mai insistent, cu atât raspunsul pare sa fie mai mult îngropat în uitare; fiindca, desi multi dintre noi simtim asta în inima noastra, nu întotdeauna suntem încâtati sa auzim sus si tare ceea ce simtim în adâncul inimii. Ne straduim sa ocolim întrebarea si totusi ea revine uneori cu atâta insistenta, încât anii batrânetii sunt traiti în încercarea de a evita s-o ascultam.
Bishop crede ca are un raspuns la acea întrebare obsedanta, care apare odata cu experienta sa psihedelica. Acest raspuns l-au avut si altii înaintea lui, dar trebuie redescoperit de fiecare dintre noi, pentru noi însine, daca vrem sa ne întelegem pe noi însine si pe cei apropiati. El ajunge la concluzia ca scopul vietii este “unicitatea” si aceasta, dupa cum arata si titlul cartii, nu poate fi atinsa decât prin iubire. Dupa cum a spus si Platon acum aproximativ 2500 de ani, “Dorinta si cautarea întregului se numeste Iubire”. Experienta sa psihedelica, “reusita” sa, asa cum au denumit-o la Institutul de Cercetare, i-a oferit sansa de a-si focaliza mintea asupra acestor chestiuni importante. El a fructificat aceasta sansa, iar cartea lui ne spune ceva despre cum a ajuns el sa se raporteze la întreg.
Aceia dintre noi care opereaza cu aceste substante ciudate, în încercarea de a descoperi cea mai buna modalitate de a le folosi, atât în tratamentul unor boli, cât si în scopul explorarii mintii umane, au nevoie de oameni ca Bishop, care sa iasa în fata si sa explice ca intentiile noastre sunt serioase si bune, sa sublinieze ca aceasta nu este o diversiune, o distractie sau o tentativa de a-i usura pe oameni de bani. Prin comparatie, foarte putini oameni de-a lungul istoriei speciei umane au avut ragazul, rabdarea si oportunitatea de a se întreba spre sfârsitul vietii: “Ce înseamna toate astea? La ce se mai adauga?” Cu toate acestea, învatamântul nostru ar trebui, fara îndoiala, sa ne arate cum sa cautam întelesuri, de vreme ce multi dintre noi au prilejul sa se gândeasca la aceste lucruri; si se pare ca este o calitate specifica omului care are capacitatea de a reflecta asupra lui însusi si a locului sau în univers.
Ar parea foarte putin probabil ca o cantitate aproape neînsemnata dintr-o substanta chimica destul de obisnuita poate contribui cu ceva la rezolvarea unor probleme importante, de care au fost preocupate mintile cele mai luminate înca de la începutul marturiilor scrise si probabil chiar cu mult înainte de asta. Dar noi traim într-o lume aparte, plina de întâmplari care i-ar fi uluit si chiar înspaimântat pe cei care au trait doar cu doua sau trei generatii înaintea noastra. Carute fara cai, aparate de zbor mai grele decât aerul, radioul, fuziunea si fisiunea atomica, care aproape ca nu au nimic în comun cu firescul lumii în care au trait stramosii nostri relativ recenti. În general vorbind, ei se uitau chiorâs la acele descoperiri nedorite sau, dupa parerea, lor chiar imposibile. Poate ca si noi, la rândul nostru, suntem înclinati de a fi impasibili sau chiar reticenti fata de ideile care le vor parea la fel de importante urmasilor nostri cum ne pareau noua inventiile de la sfârsitul sec. 19 si începutul sec. 20.
Astfel Bishop ne-a oferit o relatare admirabila, deosebit de cuprinzatoare si obiectiva a ceea ce a experimentat el si care este parerea lui despre unul dintre aceste instrumente sociale si psihologice pe cale sa apara. La fel ca orice alta unealta sau instrument, ca automobilul, de pilda, aceasta poate fi o binecuvântare sau un blestem, în functie de modul în care este folosita. Scopul nostru ar trebui sa fie acela de a învata care este modul cel mai adecvat de a utiliza aceste instrumente, iar acest gen de carte este calea cea mai nimerita de a ne usura aceasta sarcina grea, încuietaore si uneori descurajanta.
Daca vrem sa reusim, avem nevoie nu doar de sârguinta si de întelegere, ci si de spijinul activ si ajutorul celorlalti cetateni. Fiindca atunci când tragem linie, soarta acestei lucrari în privinta psihedelicelor - substante chimice sau instrumente de revelare a mintii - sta în mâinile lor. Este încurajator sa stii ca ei pot reactiona atât de cald si inteligent daca au vazut si au simtit pentru ei însisi.
HUMPHRY OSMOND , M.R.C.S., L.R.C.P., D.P.M.
Director, Bureau of Research The New Jersey Neuropsychiatric Institute Princeton, N.J. May 1, 1963
NOTA AUTORULUI
Aceasta carte este relatarea faptica a experientei mele personale, declar în deplina cunostinta de cauza ca fiecare afirmatie este adevarata si corecta. Totusi, pentru a evita posibilitatea ca anumite persoane sa se simta deranjate si pentru a fi în conformitate cu cerintele eticii profesionale a doctorilor în medicina, numele mentionate în carte sunt fictive. Numele reale sunt listate dupa cum urmeaza:
Dr. John Flint, Everett James, Jack and Pat Leer, Tom Lowell, Penny Patterson, Dr. John Wilbur Richards, Dr. Ruth Rogers, Institute for Psychedelic Research, Aunt Sue, Ron Thorn, Thomas Welsh.
MALDEN GRANGE BISHOP
Three Rivers, California 4 aprilie, 1963
sâmbătă, 12 mai 2012
Capitolul unu
Saptamâna trecuta am trait cea mai profunda experienta din viata mea. Am luat LSD-25, unul dintre cele mai noi droguri psihedelice. Datorita acestei experiente unice, care a durat cam 10-12 ore, întreaga perspectiva, profunzime si directie a vietii mele au luat o turnura miraculoasa. Cu adevarat am trait un miracol.
LSD-25, sau doar LSD, este denumirea obisnuita pentru un drog produs pe cale sintetica. Mi-a fost administrat sub supravegherea Institutului pentru Cercetare Psihedelica, un grup de cercetare privat din California de Nord. Acest drog sau material, cum le place lor sa-l numeasca, precum si tehnica folosirii lui, sunt instrumente care pot si care, cred eu, vor schimba cursul istoriei omenirii. Acest proces îl aduce pe om în pragul unei ere a carei schimbare este de departe mai semnificativa decât oricare dintre promisiunile socante ale erei spatiului.
Psihedelic este un cuvânt foarte sugestiv pentru drog si pentru efectul pe care îl are. Provine din limba greaca si semnifica literal revelarea sufletului sau imaginea sufletului. Adica exact ceea ce face LSD-ul, când este utilizat ca în cazul meu. Reveleaza sufletul.
Propria experienta pe care am trait-o sub influenta LSD-ului a fost pentru mine revelarea sufletului. Nu poate exista o experienta mai adânca, o revelatie mai profunda decât aceasta.
Când am încercat sa-i descriu cuiva experienta mea, acesta a spus: “Oh, ceea ce ai învatat tu este credinta.”
“Nu, nu e asta”, i-am raspuns.
Ceea ce am învatat sub influenta LSD-ului nu a fost deloc credinta. Credinta este acceptarea a ceva ce nu poti dovedi altfel. Credinta are de-a face cu a crede, iar ceea ce am experimentat eu sub influenta LSD-ului nu a necesitat nicidecum credinta, nici atunci si nici acum. A necesitat doar acceptarea unei cunoasteri pozitive. Nu a fost nevoie sa cred în ceva. Nu a fost nevoie decât sa-mi deschid ochii sa vad, sa aflu. Nu trebuie sa am credinta ca ceea ce am vazut a fost adevarat. Pur si simplu stiu ca asa a fost.
Experienta mea a fost atât de adânca, de impresionanta, de plina de întelesuri, încât n-as putea sa descriu decât o parte din ea. A încerca sa explici o experienta LSD este ca si cum ai încerca sa explici iubirea sau experienta de a fi îndragostit. Ceea ce am descoperit eu de fapt sub influenta LSD este iubirea. Unii o numesc Dumnezeu si îmi place si mie aceasta notiune. Este Dumnezeu; este Iubirea. În cea mai buna terminologie crestina, Dumnezeu este iubire si ca atare iubirea este Dumnezeu. În terminologia mea, ele sunt una si aceeasi.
Consider ca cea mai buna cale de a povesti ceea ce am descoperit sub influenta LSD-ului este de a relata experientele în ordine strict cronologica. În timpul procedurii am luat notite pe larg, atât scrise, cât si înregistrate pe banda. Când este cazul si acolo unde nu se repeta, voi cita aceste notite cuvânt cu cuvânt. Vreau sa fie clar ca nu exista nici cea mai mica intentie de a omite ceva. Asta n-ar fi corect nici pentru voi, nici pentru mine. Orice persoana care ia LSD trebuie sa fie pregatita pentru a vedea si a experimenta lucrurile asa cum sunt, nu asa cum ea sau altcineva ar vrea sa fie si drept urmare ea trebuie sa le relateze asa cum au fost traite.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le înveti sub influenta LSD-ului este ca toate lucrurile sunt una. În esenta, nu exista lucruri rele sau bune, lumina sau întuneric sau alte opozitii pe care le desemnam noi în viata noastra. Nu exista cu adevarat o dualitate, nu exista decat o unitate. Binele si raul, întunericul si lumina sunt niste termeni aproape arbitrari, pe care îi folosim pentru a ne exprima noi însine constient. Ei nu sunt obiectivi decât ca repere de exprimare, nu ca repere ale realitatii. Este ca si cum ai spune ca este o zi calda sau este o zi rece. A fi cald sau rece nu este valabil decat în raport cu vorbitorul sau ascultatorul. Asta nu spune nimic real despre temperatura. Pentru a indica temperatura trebuie s-o exprimam în grade, iar gradele nu au nimic de-a face cu senzatia de cald sau rece, exceptând cazul în care noi le asociem în mod arbitrar cu notiunile de cald si rece. Iar acest lucru este valabil în toate cazurile.
Asadar, în aceasta marturie am sa astern experienta mea, cu toata acuratetea de care sunt capabil si fara cea mai mica intentie de a o cenzura. Voi folosi cuvintele si evenimentele asa cum s-au desfasurat ele, fara a ma preocupa de modul în care m-ar face sa apar în fata voastra. Când vine vorba de experienta LSD, nu poti s–o faci pe moralistul în privinta cuvintelor care apar si a evenimentelor care au loc. Pur si simplu le accepti asa cum sunt. Experienta LSD nu este preocupata de moralitate. Ci mai degraba este interesata de nemurire, ceea ce cautam fiecare dintre noi.
Pentru prima data avem la îndemâna un material si o metoda prin care putem da la o parte cortina cea grea a mintii noastre subconstiente si prin care putem scoate la lumina mintii noastre constiente multe dintre misterele întunecate si tulburatoare ale sinelui interior. Acum, în sfârsit, acele temeri nedeslusite si inexplicabile, acele nelinisti capricioase si necontrolabile, acele angoase nelamurite si de neînteles, care ne determina sa ne comportam asa cum ne comportam, pot fi descatusate din temnita mintilor noastre. Si odata ce acesti demoni, diavoli si balauri sunt scosi afara si odata ce cotloanele întunecoase în care se ascund sunt luminate, ne trezim cuprinsi de o iubire despre care nici macar nu am visat vreodata ca ar fi posibila.
Este stiut dintotdeauna ca acolo unde este iubire nu încape loc pentru razboaie, conflicte, nefericire. Filozofii si liderii religiosi au explicat asta de secole, iar poetii si artistii au exprimat-o prin toate formele artei. Toti oamenii din toate timpurile au stiut ca iubirea este singura speranta a omenirii. Si totusi, trist lucru, noi tot nu stim ce este în realitate iubirea, cum s-o gasim, cum s-o folosim, cum sa fim una cu ea.
Aproape fiecare american ar fi imediat de acord ca daca i-am fi iubit pe rusi, nu s-ar fi pus problema razboiului, care ar putea foarte bine sa-i distruga si pe ei si chiar omenirea întreaga. Dar totodata noi asociem aceasta acceptare cu conditia ca si rusii ar trebui sa ne iubeasca pe noi. Suntem de acord ca vrem cu adevarat sa-i iubim pe rusi, dar nu putem sa-i iubim daca nu ne iubesc si ei pe noi si oricum nu credem ca vor face ei asta vreodata. Noi nu putem face uz de iubire decât daca si ei fac uz de iubire si, de vreme ce noi nu credem ca ei sunt capabili de iubire, rezulta ca nu exista nici o cale de a rezolva aceasta situatie cu iubire. Drept urmare, printr-o logica irationala, noi întoarcem spatele singurei forte pe care o cunoastem ca fiind speranta omenirii si ne lasam viitorul prins în gheara de fier a fortelor urii, despre care stim ca ne vor distruge.
Si cadem în aceeasi capcana irationala atunci când vorbim despre iubire în vietile noastre sociale si personale. Cum putem noi, de pilda, sa iubim un criminal care ucide si violeaza? Cum îl putem iubi pe afaceristul înfipt care ne vinde marfa proasta? Cum putem noi sa-l iubim pe politistul rutier care sta cu ochii pe noi si care ne amendeaza, când ar trebui sa ne dea drumul doar cu un avertisment? Cum e cu putinta sa jucam rolul celui care iubeste indiferent de situatie, daca cel iubit nu ne raspunde cu aceeasi iubire?
Pentru cei mai multi dintre noi întrebari ca acestea nu-si afla raspunsul. Si, de vreme ce nu le putem raspunde în termeni de iubire, tragem concluzia ca iubirea este impracticabila, nefunctionala si prea idealistica pentru aceasta lume moderna.
Asadar ne aflam în postura de a detine cunoasterea intelectuala ca iubirea este singura speranta a omenirii si convingerea interioara ca asta este adevarat, dar fara sa avem cea mai mica întelegere a ceea ce este iubirea de fapt si cum se poate obtine ea. Suntem atât de nesiguri în ceea ce priveste iubirea, încât nici macar nu dispunem de o definitie clara a notiunii, ci doar de un concept foarte vag asupra sentimentelor cu care o asociem.
Vorbim despre “a face dragoste” cu întelesul de desfasurare sau împlinire a actului sexual sau, uneori, cu întelesul de contacte fizice premergatoare actului sexual. În acest sens iubirea este ceva ce este asociat cu trupurile noastre. Vorbim de asemenea si despre iubirea de Dumnezeu, iubirea de familie, de prieteni s.a.m.d. În acest sens, iubirea este ceva ce este asociat cu fiinta noastra interioara, cu sufletul nostru.
Desi nu stim ce este iubirea, stim totusi ca fiecare dintre noi tinde catre ea, ca fiecare dintre noi tânjeste sa o obtina si simtim ca trebuie sa ajungem cumva s-o experimentam, daca toata treaba asta cu traitul e sa-si merite osteneala. Ne dam seama ca aceasta zbatere a omenirii întru acest scop nedefinit a fost si este o cale lenta si anevoioasa. Când încercam sa vizualizam drumul care ni se asterne în fata, vedem mai cu seama chin si durere si nu ne putem imagina cum e cu putinta sa-i facem fata. Dar iata ca în zilele noastre apare aceasta noua speranta, fiindca acum avem la dispozitie un agent biochimic care ne ofera sansa de a face un salt urias înainte. LSD si metoda de utilizare a sa, care este dezvoltata si perfectionata de Institutul de Cercetare Psihedelica si alti cercetatori ne pune la îndemâna mijloace prin care fiecare dintre noi ar putea descoperi o noua dimensiune interioara – si anume dimenisunea iubirii.
Bineînteles, LSD nu este primul drog psihedelic. Ci mai degraba este cel mai nou si în momentul de fata cel mai puternic. Fara îndoiala ca vom descoperi si altele, acum ca începem sa întelegem câte ceva despre aceste materii si valoarea lor inestimabila. Drogurile pentru transformarea mintii, manifestarea mintii si revelarea mintii au fost utilizate de catre om de când exista marturii ale acestei sfortari de a descoperi realitatea. Mescalina, marijuana, psilocybin si multe alte droguri care se gasesc în stare naturala în semnite, muguri, frunze si alte parti ale cactusilor, ciupercilor si altor plante au fost folosite multe mii de ani, pe masura ce omul a cautat sa se descopere pe sine însusi si pe Dumnezeu, pentru a afla raspunsul la eterna întrebare: “Cine sunt eu?”.
În afara de drogurile care sunt clasificate drept psihedelice, omul a folosit tot felul de droguri pentru a-si influenta starea mentala. Sute de plante diferite au fost folosite în statrea lor naturala la prepararea sucurilor, berilor, distilatelor, extractelor si amestecurilor pe care omul le-a mâncat, le-a baut, le-a fumat sau injectat în corpul sau pentru a-si induce o stare de fericire cel putin temporara sau pentru a-si elibera mintea de tensiuni insuportabile. Cele mai obisnuite astfel de droguri sunt nicotina si alcoolul.
Desi exista dovezi considerabile ca tutunul produce cancer si ca mai contribuie si la boli de inima, noi preferam sa nu tinem cont de aceste lucruri si consumam mai mult de 1 miliard de kg de tutun pe an. Desi alcoolul este un agent care ne distruge moravurile si comportamentul generat de influenta acestuia este probabil cea mai stringenta problema sociala si penala a timpurilor noastre, totusi îl consumam într-o cantitate de milioane de litri pe an. Nu exista vreo motivatie de a folosi alcoolul sau tutunul în afara de aceea de a ne ajuta sa suportam mai usor tensiunile vietii în sec. 20, de a ne furniza o scurta stare de satisfactie. Si de dragul acestor beneficii suntem gata sa ne asumam orice fel de riscuri.
Utilizarea marijuanei de catre toate grupele de vârste si cresterea alarmanta a consumului de heroina si alte narcotice sunt un alt exemplu al faptului ca omul se bazeaza cu disperare pe droguri, care sa-l sustraga lumii constiente si care sa-l introduca în lumea subconstienta. Desi – din punct de vedere moral, social si legal – noi condamnam folosirea acestor droguri, este un fapt simplu ca ele sunt si vor fi folosite în cautarea omului de a se identifica cu ceva de o însemnatate mai înalta decât viata simpla de muritor. Omul foloseste si va folosi droguri constient fiind ca ele îl vor distruge din punct de vedere economic, moral, fizic si spiritual.
Anul trecut am consumat mai multe milioane de tranchilizante în eforturile noastre de a ne mentinem suficient de calmi cât sa suportam îndatoririle zilnice si vietile noastre nefericite. Si în fiecare noapte am înghitit mai multe milioane de somnifere pentru a putea evada înapoi în inconstient. În acea lume inconstienta din somn noi ne construim lumea noastra de vise. Si chiar daca visele se transforma în cosmaruri, noi le preferam pe acestea neajunsurilor lumii constiente.
În timp ce folosirea tutunului, a alcoolului, calmantelor, somniferelor, marijuanei si a narcoticelor este atât de larg raspândita si creste în mod constant, utilizarea drogurilor psihedelice este aproape necunoscuta în aceasta tara. Noi folosim tot felul de droguri pentru a ne linisti mintile, dar nici unul pentru a ni le revela. Se pare ca ne dorim doar schimbare si nu întelegere. Cei mai multi dintre noi nici nu au auzit de droguri psihedelice, iar cei care au auzit nu s-au gândit niciodata sa le experimenteze pe pielea lor. Desi omul a folosit droguri înca din vremuri stravechi, în ritualuri religioase, pentru a descoperi relatia dintre el si Dumnezeu, mintea iudeo-crestina nu poate fi de acord cu astfel de practici.
Unii indieni din sud-vestul USA si din Mexicul de azi mesteca peyote în cadrul ritualurilor lor religioase. Noi privim aceasta practica cu indiferenta amuzata sau cu indignare virtuoasa. De curând doi indieni au fost condamnati de Curtea Suprema din Riverside County, California, si au fost închisi pentru ca au mestecat peyote într-un ritual traditional religios. Si desi peyote nu creeaza dependenta si nici nu de încadreaza în legile federale ale narcoticelor,
legile din California cu privire la narcotice îl clasifica drept “narcotic” si interzice utilizarea lui. Fara îndoiala ca legislatorii care au promulgat aceasta lege si judecatorii care o pun în aplicare considera ca protejeaza societatea prin pedepsirea celor care folosesc droguri în practicarea religiei. Oricum, sunt sigur ca nici unul dintre acesti tipi nu au nici cea mai vaga idee de ce folosesc acesti indieni peyote sau care sunt efectele acestui drog. Si, de vreme ce nu stiu si nici nu încearca macar sa înteleaga, ei considera ca nu poate fi decât ceva rau si prin urmare trebuie interzis. Cu siguranta ca ei considera ca o practica de neînteles pentru crestinism nu poate fi religioasa si prin urmare nu are nici un drept în cadrul garantiilor constitutionale ale libertatii religiei.
În ceea ce ma priveste, nu m-am gândit niciodata prea mult la asemenea lucruri pur si simplu pentru ca nu stiam mare lucru despre ele. Si nu mi-am pus niciodata problema ce-ar putea sa pateasca indienii care mesteca peyote si nici nu mi-a pasat prea mult de asta. Daca e vorba de o chestiune religioasa, atunci ei au dreptul sa o practice, iar daca nu, tot nu ma priveste pe mine.
În ultimii ani am auzit si am citit despre eforturile de a utiliza droguri în cazul persoanelor cu probleme psihice, dar nu am fost interesat în mod special de acest aspect si nu i-am acordat decât foarte putina atentie.
De curând am citit niste articole de revista scrise de Aldous Huxley, despre drogurile care afecteaza mintea omului; iar sotia mea a citit o carte despre folosirea ciupercilor sacre. Aceste lucruri m-au interesat, dar nu în mod serios. Nu ma îndoiesc ca exista ceva adevar în asta, dar în orice exista ceva adevar – magie neagra, voodoo, astrologie, grafologie, chiromantie, ESP, oricare ar fi acestea.
LSD-ul, precum si Institutul pentru Cecetare Psihedelica, le-am descoperit cu totul întâmplator. Cu câteva luni în urma, fiica mea, Ann, împreuna cu sotul ei, Bob, s-au mutat în Three Rivers, Sunnyvale, California. Aproape zece ani, de când sunt casatoriti, au locuit foarte aproape de noi si o mare parte din acest timp Bob a lucrat pentru mine în afacerile de publicistica tehnica. Noi avem o relatie foarte apropiata cu ei si cu fiica lor adoptiva, Delita, acum în vârsta de sapte ani. Stiam ca Bob si Ann aveau anumite probleme în relatia lor si în relatia lor cu Delita. N-am stiut niciodata exact cât de serioase erau aceste probleme, dar au fost perioade în care ne întrebam daca vor fi în stare sa le rezolve.
Craciunul trecut am fost la Sunnyvale sa ne petrecem vacanta împreuna cu ei si cu Bill si Jerri. Bill este cel mai tânar dintre cei zece membri ai familiei mele, iar Anniel este cea mai în vârsta. Bill a trait împreuna cu noi multi ani si i-am purtat de grija mai mult ca unui fiu decât ca unui frate sau cumnat; iar copiii lui, Sharlee, de noua ani si Denise, de opt au fost pentru noi ca si nepoata noastra, Delita. Bill si Jerri sunt cam de aceeasi vârsta cu Bob si Ann, iar cele doua cupluri au format întotdeauna un grup apropiat si manifesta un interes deosebit în metafizica si subiectele adiacente.
Aproape imediat ce am sosit în Sunnyvale am simtit ceva diferit în legatura cu Bob si Ann. Se simtea ceva diferit în relatia dintre ei si relatia lor cu Delita si cu noi. Era o diferenta indescriptibila si totusi o diferenta atât de clara, încat fiecare dintre noi o simtea si discuta despre ea. Ne întrebam daca era rezultatul succesului recent pe care-l avea Bob la noul servici sau pentru ca ei rupsesera contactele zilnice nu noi, posibilitate pe care nu ne placea s-o recunoastem, dar despre care stiam ca era foarte adevarata. Habar n-aveam ce se petrece, dar eram siguri ca, oricare ar fi fost schimbarea, era o schimbare în bine.
Si când i-am vazut pe Bill si Jerri a doua zi am sesizat acelasi fel de schimbare la ei. Desi înca simteam anumite tensiuni în fiecare dintre ei, simteam de asemenea si o stare de iubire pe care nu o cunoscusem înainte.
Era cu câteva zile înainte de a afla ce se petrece. Ann a spart tacerea si ne-a spus ca aflase despre Institutul Psihedelic de la o femeie care luase LSD acolo. În speranta ca îi va fi de ajutor în rezolvarea unor probleme personale, a sunat la biroul Institutului si s-a interesat de un interviu. A fost acceptata, iar Bob, Bill si Jerri urmau sa se înscrie si ei, iar dupa aceea toti patru urmau sa treaca printr-o pregatire preliminara înainte de a lua LSD. Si nici nu a început bine programul si prima lor sesiune de pregatire, ca în fiecare dintre ei au aparut diferente notabile.
Si pe masura ce ne explicau despre Institutul Psihedelic si despre experienta LSD, deveneam din ce în ce mai interesat. Cu toate acestea, când au început sa ma îmbrobodeasca în ideea de a ma îndemna sa iau si eu, nu eram atât de convins ca pentru mine însemna ceva atât de grozav. Puteam sa înteleg foarte bine ca ei luau fiindca fiecare dintre ei avea anumite probleme. Dar cu siguranta ca eu nu aveam astfel de probleme si nu mi se parea ca as avea vreun motiv deosebit pentru care sa recurg la aceasta experienta.
Când Anniel a spus ca i-ar place si ei sa iau LSD, am început sa îmi pun întrebari si mie si lor. Nu eram sigur daca ei vroiau ca eu sa iau LSD pentru ca simteau ca as avea probleme, ceea ce nu recunosteam, sau pentru ca nu doreau decât sa fac ceva ce faceau si ei. Nu m-ar fi deranjat sa ma alatur lor într-un experiment, dar ma tulbura gândul ca ei ar putea sa creada ca eu as avea nevoie de aceasta chestie. Ca mai toti oamenii, am recunoscut adesea în sinea mea, si uneori chiar am spus-o sus si tare celorlalti, ca aveam si eu hachitele mele, dar cu siguranta nu aveam nici o problema majora în aspectele vietii mele.
Din punct de vedere profesional, a fost cale lunga pentru mine. Am început de la zero pâna am ajuns sa scriu mai multe carti, sute de articole de revista si povestiri, un film, ceva radio si mii de publicatii tehnice. Ca producator de publicatii tehnice militare am fost implicat în afaceri ca nimeni altul de pe Coasta Pacificului. Multa vreme m-am bucurat de reputatia de a produce cele mai calitative publicatii tehnice în materie.
Din punct de vedere economic, am prosperat frumusel. Am locuit într-o casa în valoare de 50.000 $, care nu are nici o ipoteca. Fara sa recurg la ajutorul diplomei de facultate, a rudelor importante sau a prietenilor influenti, am adunat conturi si economii în banca, sume de cinci crifre, iar balanta mea Dunn and Bradstreet arata o valoare neta de mai mult de 1.000.000 $.
Locuiam într-o comunitate în care eram cunoscut si placut de aproape toata lumea. Mi se cerea fara întrerupere sa intru în comitetul de conducere al multor afaceri cetatenesti. Mi se cerea în mod frecvent sa iau cuvântul în cadrul cluburilor sau societatilor.
În cadrul social, eram acceptati peste tot. Eram invitati la tot felul de chestiuni publice si particulare – de la petreceri obisnuite pâna la jocuri de carti la o bere. Eram foarte mândri de noi fiindca ne potriveam în nu conteaza ce anturaj.
În viata noastra privata, Anniel si cu mine eram deseori luati ca exemplu de casnicie perfecta. Niciodata nu ne ciondaneam, niciodata nu ne întepam unul pe altul în public. Eram atenti la noi însine si la cei din jurul nostru. De fapt uneori chiar eram invitati special pentru ca oamenii se bazau pe noi sa fim pe post de amortizor daca printre invitati erau dintre acei care s-ar fi putut lua la harta. Eram considerati un cuplu cald, stabil, iar pentru noi era o mare multumire chiar si numai ca eram astfel.
Casnicia noastra a fost o reusita si acest fapt era demonstrat pentru ca rezistase treizecisidoi de ani, dupa care ne simtem si mai îndragostiti decât la început. Am crescut doi copii. Ei ne-au daruit o mare bucurie si ceva mâhnire. Oricare ar fi fost standardele la care s-ar fi raportat, casnicia noastra a fost foarte reusita si fericita si eram mândri de asta.
Si atunci de ce, ma întrebam eu, un om care avusese o casnicie fericita, o înalta reputatie profesionala, un nivel considerabil de succes financiar si siguranta, ar fi avut nevoie sa ia LSD? Cum ar putea un drog ca LSD-ul sa-l ajute pe un om care avea un trecut satisfacator, un prezent împlinit si un viitor promitator? Admitând ca totul nu a fost perfect decât într-o anumita masura, ce ar putea LSD sa faca pentru mine mai mult decât am facut eu însumi?
Si totusi era un fapt deranjant ca toata familia ma îndemna sa iau LSD. Si de vreme ce nu mi-au zis în mod explicit ca ei credeau ca am nevoie de asta, am considerat ca ei nu-si doreau decât sa iau si eu parte la ceea ce faceau ei. Si de vreme ce era evident ca experimentul le adusese mari beneficii, nu aveam cum sa refuz sa ma alatur si eu lor. Asa ca am rugat-o pe Ann sa sune la Institut si sa ma programeze pentru un interviu.
Era a doua zi de Craciun si Institutul era închis pâna pe 1 ianuarie. Totusi, Dr. John Flint, directorul medical si psihiatrul, era acolo si mi-a propus sa vin vineri, pe 4 ianuarie, 1963, la ora 2 p.m. Si astfel începea initierea mea în lumea drogurilor psihedelice. A fost un proces pe care am fost tentat sa-l întrerup de mai multe ori, dar pe care l-am încheiat pâna la urma. A fost un proces care mi-a dezvaluit unele dintre cele mai adânci mistere ale vietii mele, mistere pe care nici nu visam vreodata ca mi-ar putea fi revelate.
Sub influenta LSD-ului mi-am descoperit propria nemurire.
LSD-25, sau doar LSD, este denumirea obisnuita pentru un drog produs pe cale sintetica. Mi-a fost administrat sub supravegherea Institutului pentru Cercetare Psihedelica, un grup de cercetare privat din California de Nord. Acest drog sau material, cum le place lor sa-l numeasca, precum si tehnica folosirii lui, sunt instrumente care pot si care, cred eu, vor schimba cursul istoriei omenirii. Acest proces îl aduce pe om în pragul unei ere a carei schimbare este de departe mai semnificativa decât oricare dintre promisiunile socante ale erei spatiului.
Psihedelic este un cuvânt foarte sugestiv pentru drog si pentru efectul pe care îl are. Provine din limba greaca si semnifica literal revelarea sufletului sau imaginea sufletului. Adica exact ceea ce face LSD-ul, când este utilizat ca în cazul meu. Reveleaza sufletul.
Propria experienta pe care am trait-o sub influenta LSD-ului a fost pentru mine revelarea sufletului. Nu poate exista o experienta mai adânca, o revelatie mai profunda decât aceasta.
Când am încercat sa-i descriu cuiva experienta mea, acesta a spus: “Oh, ceea ce ai învatat tu este credinta.”
“Nu, nu e asta”, i-am raspuns.
Ceea ce am învatat sub influenta LSD-ului nu a fost deloc credinta. Credinta este acceptarea a ceva ce nu poti dovedi altfel. Credinta are de-a face cu a crede, iar ceea ce am experimentat eu sub influenta LSD-ului nu a necesitat nicidecum credinta, nici atunci si nici acum. A necesitat doar acceptarea unei cunoasteri pozitive. Nu a fost nevoie sa cred în ceva. Nu a fost nevoie decât sa-mi deschid ochii sa vad, sa aflu. Nu trebuie sa am credinta ca ceea ce am vazut a fost adevarat. Pur si simplu stiu ca asa a fost.
Experienta mea a fost atât de adânca, de impresionanta, de plina de întelesuri, încât n-as putea sa descriu decât o parte din ea. A încerca sa explici o experienta LSD este ca si cum ai încerca sa explici iubirea sau experienta de a fi îndragostit. Ceea ce am descoperit eu de fapt sub influenta LSD este iubirea. Unii o numesc Dumnezeu si îmi place si mie aceasta notiune. Este Dumnezeu; este Iubirea. În cea mai buna terminologie crestina, Dumnezeu este iubire si ca atare iubirea este Dumnezeu. În terminologia mea, ele sunt una si aceeasi.
Consider ca cea mai buna cale de a povesti ceea ce am descoperit sub influenta LSD-ului este de a relata experientele în ordine strict cronologica. În timpul procedurii am luat notite pe larg, atât scrise, cât si înregistrate pe banda. Când este cazul si acolo unde nu se repeta, voi cita aceste notite cuvânt cu cuvânt. Vreau sa fie clar ca nu exista nici cea mai mica intentie de a omite ceva. Asta n-ar fi corect nici pentru voi, nici pentru mine. Orice persoana care ia LSD trebuie sa fie pregatita pentru a vedea si a experimenta lucrurile asa cum sunt, nu asa cum ea sau altcineva ar vrea sa fie si drept urmare ea trebuie sa le relateze asa cum au fost traite.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le înveti sub influenta LSD-ului este ca toate lucrurile sunt una. În esenta, nu exista lucruri rele sau bune, lumina sau întuneric sau alte opozitii pe care le desemnam noi în viata noastra. Nu exista cu adevarat o dualitate, nu exista decat o unitate. Binele si raul, întunericul si lumina sunt niste termeni aproape arbitrari, pe care îi folosim pentru a ne exprima noi însine constient. Ei nu sunt obiectivi decât ca repere de exprimare, nu ca repere ale realitatii. Este ca si cum ai spune ca este o zi calda sau este o zi rece. A fi cald sau rece nu este valabil decat în raport cu vorbitorul sau ascultatorul. Asta nu spune nimic real despre temperatura. Pentru a indica temperatura trebuie s-o exprimam în grade, iar gradele nu au nimic de-a face cu senzatia de cald sau rece, exceptând cazul în care noi le asociem în mod arbitrar cu notiunile de cald si rece. Iar acest lucru este valabil în toate cazurile.
Asadar, în aceasta marturie am sa astern experienta mea, cu toata acuratetea de care sunt capabil si fara cea mai mica intentie de a o cenzura. Voi folosi cuvintele si evenimentele asa cum s-au desfasurat ele, fara a ma preocupa de modul în care m-ar face sa apar în fata voastra. Când vine vorba de experienta LSD, nu poti s–o faci pe moralistul în privinta cuvintelor care apar si a evenimentelor care au loc. Pur si simplu le accepti asa cum sunt. Experienta LSD nu este preocupata de moralitate. Ci mai degraba este interesata de nemurire, ceea ce cautam fiecare dintre noi.
Pentru prima data avem la îndemâna un material si o metoda prin care putem da la o parte cortina cea grea a mintii noastre subconstiente si prin care putem scoate la lumina mintii noastre constiente multe dintre misterele întunecate si tulburatoare ale sinelui interior. Acum, în sfârsit, acele temeri nedeslusite si inexplicabile, acele nelinisti capricioase si necontrolabile, acele angoase nelamurite si de neînteles, care ne determina sa ne comportam asa cum ne comportam, pot fi descatusate din temnita mintilor noastre. Si odata ce acesti demoni, diavoli si balauri sunt scosi afara si odata ce cotloanele întunecoase în care se ascund sunt luminate, ne trezim cuprinsi de o iubire despre care nici macar nu am visat vreodata ca ar fi posibila.
Este stiut dintotdeauna ca acolo unde este iubire nu încape loc pentru razboaie, conflicte, nefericire. Filozofii si liderii religiosi au explicat asta de secole, iar poetii si artistii au exprimat-o prin toate formele artei. Toti oamenii din toate timpurile au stiut ca iubirea este singura speranta a omenirii. Si totusi, trist lucru, noi tot nu stim ce este în realitate iubirea, cum s-o gasim, cum s-o folosim, cum sa fim una cu ea.
Aproape fiecare american ar fi imediat de acord ca daca i-am fi iubit pe rusi, nu s-ar fi pus problema razboiului, care ar putea foarte bine sa-i distruga si pe ei si chiar omenirea întreaga. Dar totodata noi asociem aceasta acceptare cu conditia ca si rusii ar trebui sa ne iubeasca pe noi. Suntem de acord ca vrem cu adevarat sa-i iubim pe rusi, dar nu putem sa-i iubim daca nu ne iubesc si ei pe noi si oricum nu credem ca vor face ei asta vreodata. Noi nu putem face uz de iubire decât daca si ei fac uz de iubire si, de vreme ce noi nu credem ca ei sunt capabili de iubire, rezulta ca nu exista nici o cale de a rezolva aceasta situatie cu iubire. Drept urmare, printr-o logica irationala, noi întoarcem spatele singurei forte pe care o cunoastem ca fiind speranta omenirii si ne lasam viitorul prins în gheara de fier a fortelor urii, despre care stim ca ne vor distruge.
Si cadem în aceeasi capcana irationala atunci când vorbim despre iubire în vietile noastre sociale si personale. Cum putem noi, de pilda, sa iubim un criminal care ucide si violeaza? Cum îl putem iubi pe afaceristul înfipt care ne vinde marfa proasta? Cum putem noi sa-l iubim pe politistul rutier care sta cu ochii pe noi si care ne amendeaza, când ar trebui sa ne dea drumul doar cu un avertisment? Cum e cu putinta sa jucam rolul celui care iubeste indiferent de situatie, daca cel iubit nu ne raspunde cu aceeasi iubire?
Pentru cei mai multi dintre noi întrebari ca acestea nu-si afla raspunsul. Si, de vreme ce nu le putem raspunde în termeni de iubire, tragem concluzia ca iubirea este impracticabila, nefunctionala si prea idealistica pentru aceasta lume moderna.
Asadar ne aflam în postura de a detine cunoasterea intelectuala ca iubirea este singura speranta a omenirii si convingerea interioara ca asta este adevarat, dar fara sa avem cea mai mica întelegere a ceea ce este iubirea de fapt si cum se poate obtine ea. Suntem atât de nesiguri în ceea ce priveste iubirea, încât nici macar nu dispunem de o definitie clara a notiunii, ci doar de un concept foarte vag asupra sentimentelor cu care o asociem.
Vorbim despre “a face dragoste” cu întelesul de desfasurare sau împlinire a actului sexual sau, uneori, cu întelesul de contacte fizice premergatoare actului sexual. În acest sens iubirea este ceva ce este asociat cu trupurile noastre. Vorbim de asemenea si despre iubirea de Dumnezeu, iubirea de familie, de prieteni s.a.m.d. În acest sens, iubirea este ceva ce este asociat cu fiinta noastra interioara, cu sufletul nostru.
Desi nu stim ce este iubirea, stim totusi ca fiecare dintre noi tinde catre ea, ca fiecare dintre noi tânjeste sa o obtina si simtim ca trebuie sa ajungem cumva s-o experimentam, daca toata treaba asta cu traitul e sa-si merite osteneala. Ne dam seama ca aceasta zbatere a omenirii întru acest scop nedefinit a fost si este o cale lenta si anevoioasa. Când încercam sa vizualizam drumul care ni se asterne în fata, vedem mai cu seama chin si durere si nu ne putem imagina cum e cu putinta sa-i facem fata. Dar iata ca în zilele noastre apare aceasta noua speranta, fiindca acum avem la dispozitie un agent biochimic care ne ofera sansa de a face un salt urias înainte. LSD si metoda de utilizare a sa, care este dezvoltata si perfectionata de Institutul de Cercetare Psihedelica si alti cercetatori ne pune la îndemâna mijloace prin care fiecare dintre noi ar putea descoperi o noua dimensiune interioara – si anume dimenisunea iubirii.
Bineînteles, LSD nu este primul drog psihedelic. Ci mai degraba este cel mai nou si în momentul de fata cel mai puternic. Fara îndoiala ca vom descoperi si altele, acum ca începem sa întelegem câte ceva despre aceste materii si valoarea lor inestimabila. Drogurile pentru transformarea mintii, manifestarea mintii si revelarea mintii au fost utilizate de catre om de când exista marturii ale acestei sfortari de a descoperi realitatea. Mescalina, marijuana, psilocybin si multe alte droguri care se gasesc în stare naturala în semnite, muguri, frunze si alte parti ale cactusilor, ciupercilor si altor plante au fost folosite multe mii de ani, pe masura ce omul a cautat sa se descopere pe sine însusi si pe Dumnezeu, pentru a afla raspunsul la eterna întrebare: “Cine sunt eu?”.
În afara de drogurile care sunt clasificate drept psihedelice, omul a folosit tot felul de droguri pentru a-si influenta starea mentala. Sute de plante diferite au fost folosite în statrea lor naturala la prepararea sucurilor, berilor, distilatelor, extractelor si amestecurilor pe care omul le-a mâncat, le-a baut, le-a fumat sau injectat în corpul sau pentru a-si induce o stare de fericire cel putin temporara sau pentru a-si elibera mintea de tensiuni insuportabile. Cele mai obisnuite astfel de droguri sunt nicotina si alcoolul.
Desi exista dovezi considerabile ca tutunul produce cancer si ca mai contribuie si la boli de inima, noi preferam sa nu tinem cont de aceste lucruri si consumam mai mult de 1 miliard de kg de tutun pe an. Desi alcoolul este un agent care ne distruge moravurile si comportamentul generat de influenta acestuia este probabil cea mai stringenta problema sociala si penala a timpurilor noastre, totusi îl consumam într-o cantitate de milioane de litri pe an. Nu exista vreo motivatie de a folosi alcoolul sau tutunul în afara de aceea de a ne ajuta sa suportam mai usor tensiunile vietii în sec. 20, de a ne furniza o scurta stare de satisfactie. Si de dragul acestor beneficii suntem gata sa ne asumam orice fel de riscuri.
Utilizarea marijuanei de catre toate grupele de vârste si cresterea alarmanta a consumului de heroina si alte narcotice sunt un alt exemplu al faptului ca omul se bazeaza cu disperare pe droguri, care sa-l sustraga lumii constiente si care sa-l introduca în lumea subconstienta. Desi – din punct de vedere moral, social si legal – noi condamnam folosirea acestor droguri, este un fapt simplu ca ele sunt si vor fi folosite în cautarea omului de a se identifica cu ceva de o însemnatate mai înalta decât viata simpla de muritor. Omul foloseste si va folosi droguri constient fiind ca ele îl vor distruge din punct de vedere economic, moral, fizic si spiritual.
Anul trecut am consumat mai multe milioane de tranchilizante în eforturile noastre de a ne mentinem suficient de calmi cât sa suportam îndatoririle zilnice si vietile noastre nefericite. Si în fiecare noapte am înghitit mai multe milioane de somnifere pentru a putea evada înapoi în inconstient. În acea lume inconstienta din somn noi ne construim lumea noastra de vise. Si chiar daca visele se transforma în cosmaruri, noi le preferam pe acestea neajunsurilor lumii constiente.
În timp ce folosirea tutunului, a alcoolului, calmantelor, somniferelor, marijuanei si a narcoticelor este atât de larg raspândita si creste în mod constant, utilizarea drogurilor psihedelice este aproape necunoscuta în aceasta tara. Noi folosim tot felul de droguri pentru a ne linisti mintile, dar nici unul pentru a ni le revela. Se pare ca ne dorim doar schimbare si nu întelegere. Cei mai multi dintre noi nici nu au auzit de droguri psihedelice, iar cei care au auzit nu s-au gândit niciodata sa le experimenteze pe pielea lor. Desi omul a folosit droguri înca din vremuri stravechi, în ritualuri religioase, pentru a descoperi relatia dintre el si Dumnezeu, mintea iudeo-crestina nu poate fi de acord cu astfel de practici.
Unii indieni din sud-vestul USA si din Mexicul de azi mesteca peyote în cadrul ritualurilor lor religioase. Noi privim aceasta practica cu indiferenta amuzata sau cu indignare virtuoasa. De curând doi indieni au fost condamnati de Curtea Suprema din Riverside County, California, si au fost închisi pentru ca au mestecat peyote într-un ritual traditional religios. Si desi peyote nu creeaza dependenta si nici nu de încadreaza în legile federale ale narcoticelor,
legile din California cu privire la narcotice îl clasifica drept “narcotic” si interzice utilizarea lui. Fara îndoiala ca legislatorii care au promulgat aceasta lege si judecatorii care o pun în aplicare considera ca protejeaza societatea prin pedepsirea celor care folosesc droguri în practicarea religiei. Oricum, sunt sigur ca nici unul dintre acesti tipi nu au nici cea mai vaga idee de ce folosesc acesti indieni peyote sau care sunt efectele acestui drog. Si, de vreme ce nu stiu si nici nu încearca macar sa înteleaga, ei considera ca nu poate fi decât ceva rau si prin urmare trebuie interzis. Cu siguranta ca ei considera ca o practica de neînteles pentru crestinism nu poate fi religioasa si prin urmare nu are nici un drept în cadrul garantiilor constitutionale ale libertatii religiei.
În ceea ce ma priveste, nu m-am gândit niciodata prea mult la asemenea lucruri pur si simplu pentru ca nu stiam mare lucru despre ele. Si nu mi-am pus niciodata problema ce-ar putea sa pateasca indienii care mesteca peyote si nici nu mi-a pasat prea mult de asta. Daca e vorba de o chestiune religioasa, atunci ei au dreptul sa o practice, iar daca nu, tot nu ma priveste pe mine.
În ultimii ani am auzit si am citit despre eforturile de a utiliza droguri în cazul persoanelor cu probleme psihice, dar nu am fost interesat în mod special de acest aspect si nu i-am acordat decât foarte putina atentie.
De curând am citit niste articole de revista scrise de Aldous Huxley, despre drogurile care afecteaza mintea omului; iar sotia mea a citit o carte despre folosirea ciupercilor sacre. Aceste lucruri m-au interesat, dar nu în mod serios. Nu ma îndoiesc ca exista ceva adevar în asta, dar în orice exista ceva adevar – magie neagra, voodoo, astrologie, grafologie, chiromantie, ESP, oricare ar fi acestea.
LSD-ul, precum si Institutul pentru Cecetare Psihedelica, le-am descoperit cu totul întâmplator. Cu câteva luni în urma, fiica mea, Ann, împreuna cu sotul ei, Bob, s-au mutat în Three Rivers, Sunnyvale, California. Aproape zece ani, de când sunt casatoriti, au locuit foarte aproape de noi si o mare parte din acest timp Bob a lucrat pentru mine în afacerile de publicistica tehnica. Noi avem o relatie foarte apropiata cu ei si cu fiica lor adoptiva, Delita, acum în vârsta de sapte ani. Stiam ca Bob si Ann aveau anumite probleme în relatia lor si în relatia lor cu Delita. N-am stiut niciodata exact cât de serioase erau aceste probleme, dar au fost perioade în care ne întrebam daca vor fi în stare sa le rezolve.
Craciunul trecut am fost la Sunnyvale sa ne petrecem vacanta împreuna cu ei si cu Bill si Jerri. Bill este cel mai tânar dintre cei zece membri ai familiei mele, iar Anniel este cea mai în vârsta. Bill a trait împreuna cu noi multi ani si i-am purtat de grija mai mult ca unui fiu decât ca unui frate sau cumnat; iar copiii lui, Sharlee, de noua ani si Denise, de opt au fost pentru noi ca si nepoata noastra, Delita. Bill si Jerri sunt cam de aceeasi vârsta cu Bob si Ann, iar cele doua cupluri au format întotdeauna un grup apropiat si manifesta un interes deosebit în metafizica si subiectele adiacente.
Aproape imediat ce am sosit în Sunnyvale am simtit ceva diferit în legatura cu Bob si Ann. Se simtea ceva diferit în relatia dintre ei si relatia lor cu Delita si cu noi. Era o diferenta indescriptibila si totusi o diferenta atât de clara, încat fiecare dintre noi o simtea si discuta despre ea. Ne întrebam daca era rezultatul succesului recent pe care-l avea Bob la noul servici sau pentru ca ei rupsesera contactele zilnice nu noi, posibilitate pe care nu ne placea s-o recunoastem, dar despre care stiam ca era foarte adevarata. Habar n-aveam ce se petrece, dar eram siguri ca, oricare ar fi fost schimbarea, era o schimbare în bine.
Si când i-am vazut pe Bill si Jerri a doua zi am sesizat acelasi fel de schimbare la ei. Desi înca simteam anumite tensiuni în fiecare dintre ei, simteam de asemenea si o stare de iubire pe care nu o cunoscusem înainte.
Era cu câteva zile înainte de a afla ce se petrece. Ann a spart tacerea si ne-a spus ca aflase despre Institutul Psihedelic de la o femeie care luase LSD acolo. În speranta ca îi va fi de ajutor în rezolvarea unor probleme personale, a sunat la biroul Institutului si s-a interesat de un interviu. A fost acceptata, iar Bob, Bill si Jerri urmau sa se înscrie si ei, iar dupa aceea toti patru urmau sa treaca printr-o pregatire preliminara înainte de a lua LSD. Si nici nu a început bine programul si prima lor sesiune de pregatire, ca în fiecare dintre ei au aparut diferente notabile.
Si pe masura ce ne explicau despre Institutul Psihedelic si despre experienta LSD, deveneam din ce în ce mai interesat. Cu toate acestea, când au început sa ma îmbrobodeasca în ideea de a ma îndemna sa iau si eu, nu eram atât de convins ca pentru mine însemna ceva atât de grozav. Puteam sa înteleg foarte bine ca ei luau fiindca fiecare dintre ei avea anumite probleme. Dar cu siguranta ca eu nu aveam astfel de probleme si nu mi se parea ca as avea vreun motiv deosebit pentru care sa recurg la aceasta experienta.
Când Anniel a spus ca i-ar place si ei sa iau LSD, am început sa îmi pun întrebari si mie si lor. Nu eram sigur daca ei vroiau ca eu sa iau LSD pentru ca simteau ca as avea probleme, ceea ce nu recunosteam, sau pentru ca nu doreau decât sa fac ceva ce faceau si ei. Nu m-ar fi deranjat sa ma alatur lor într-un experiment, dar ma tulbura gândul ca ei ar putea sa creada ca eu as avea nevoie de aceasta chestie. Ca mai toti oamenii, am recunoscut adesea în sinea mea, si uneori chiar am spus-o sus si tare celorlalti, ca aveam si eu hachitele mele, dar cu siguranta nu aveam nici o problema majora în aspectele vietii mele.
Din punct de vedere profesional, a fost cale lunga pentru mine. Am început de la zero pâna am ajuns sa scriu mai multe carti, sute de articole de revista si povestiri, un film, ceva radio si mii de publicatii tehnice. Ca producator de publicatii tehnice militare am fost implicat în afaceri ca nimeni altul de pe Coasta Pacificului. Multa vreme m-am bucurat de reputatia de a produce cele mai calitative publicatii tehnice în materie.
Din punct de vedere economic, am prosperat frumusel. Am locuit într-o casa în valoare de 50.000 $, care nu are nici o ipoteca. Fara sa recurg la ajutorul diplomei de facultate, a rudelor importante sau a prietenilor influenti, am adunat conturi si economii în banca, sume de cinci crifre, iar balanta mea Dunn and Bradstreet arata o valoare neta de mai mult de 1.000.000 $.
Locuiam într-o comunitate în care eram cunoscut si placut de aproape toata lumea. Mi se cerea fara întrerupere sa intru în comitetul de conducere al multor afaceri cetatenesti. Mi se cerea în mod frecvent sa iau cuvântul în cadrul cluburilor sau societatilor.
În cadrul social, eram acceptati peste tot. Eram invitati la tot felul de chestiuni publice si particulare – de la petreceri obisnuite pâna la jocuri de carti la o bere. Eram foarte mândri de noi fiindca ne potriveam în nu conteaza ce anturaj.
În viata noastra privata, Anniel si cu mine eram deseori luati ca exemplu de casnicie perfecta. Niciodata nu ne ciondaneam, niciodata nu ne întepam unul pe altul în public. Eram atenti la noi însine si la cei din jurul nostru. De fapt uneori chiar eram invitati special pentru ca oamenii se bazau pe noi sa fim pe post de amortizor daca printre invitati erau dintre acei care s-ar fi putut lua la harta. Eram considerati un cuplu cald, stabil, iar pentru noi era o mare multumire chiar si numai ca eram astfel.
Casnicia noastra a fost o reusita si acest fapt era demonstrat pentru ca rezistase treizecisidoi de ani, dupa care ne simtem si mai îndragostiti decât la început. Am crescut doi copii. Ei ne-au daruit o mare bucurie si ceva mâhnire. Oricare ar fi fost standardele la care s-ar fi raportat, casnicia noastra a fost foarte reusita si fericita si eram mândri de asta.
Si atunci de ce, ma întrebam eu, un om care avusese o casnicie fericita, o înalta reputatie profesionala, un nivel considerabil de succes financiar si siguranta, ar fi avut nevoie sa ia LSD? Cum ar putea un drog ca LSD-ul sa-l ajute pe un om care avea un trecut satisfacator, un prezent împlinit si un viitor promitator? Admitând ca totul nu a fost perfect decât într-o anumita masura, ce ar putea LSD sa faca pentru mine mai mult decât am facut eu însumi?
Si totusi era un fapt deranjant ca toata familia ma îndemna sa iau LSD. Si de vreme ce nu mi-au zis în mod explicit ca ei credeau ca am nevoie de asta, am considerat ca ei nu-si doreau decât sa iau si eu parte la ceea ce faceau ei. Si de vreme ce era evident ca experimentul le adusese mari beneficii, nu aveam cum sa refuz sa ma alatur si eu lor. Asa ca am rugat-o pe Ann sa sune la Institut si sa ma programeze pentru un interviu.
Era a doua zi de Craciun si Institutul era închis pâna pe 1 ianuarie. Totusi, Dr. John Flint, directorul medical si psihiatrul, era acolo si mi-a propus sa vin vineri, pe 4 ianuarie, 1963, la ora 2 p.m. Si astfel începea initierea mea în lumea drogurilor psihedelice. A fost un proces pe care am fost tentat sa-l întrerup de mai multe ori, dar pe care l-am încheiat pâna la urma. A fost un proces care mi-a dezvaluit unele dintre cele mai adânci mistere ale vietii mele, mistere pe care nici nu visam vreodata ca mi-ar putea fi revelate.
Sub influenta LSD-ului mi-am descoperit propria nemurire.
Capitolul al doilea
A doua zi dupa ce am fixat întâlnirea cu Dr. Flint, Anniel si cu mine ne-am întorscu masina la Three Rivers, la 240 mile, pentru a rezolva niste treburi personale si pentru a face pregatirile necesare pentru a petrece timpul acordat experientei LSD, în Bay Area. Nu prea am vorbit despre altceva între noi si le-am spus mai multor prieteni apropiati ce urma sa fac. Nici unul dintre ei nu auzise vreodata de droguri psihedelice si când le-am explicat ca LSD era unul dintre drogurile de transformare a mintii, de manifestare a mintii sau de revelare a mintii, la fel ca peyote, despre care auzisera deja, multi dintre ei au ramas consternati si socati chiar.
“De ce vrei sa te schimbi?”m-a întrebat cineva. “Noua ne place de tine asa cum esti.”
“Nu e nici o problema cu tine!?”, a spus altcineva, dar a ridicat tonul spre finalul propozitiei, destul cât s-o transforme într-o întrebare, dupa care s-a uitat ciudat la mine.
“Ei bine, eu sub nici o forma nu vreau sa ma uit la mine însumi”, mi-a spus cineva cu prudenta. “Îmi place asa cum sunt.”
“De unde stii ca asta nu te va schimba în rau?” m-a întrebat altul. “Eu nu mi-as lasa mintea pe mâna nimanui.”
Mi se parea ca toti începeau sa se uite ciudat la mine. Simteam ca unii ma considerau vreun nesabuit însetat de aventura, în vreme ce altii erau de parere ca eram o persoana cel putin excentrica, daca nu cumva chiar dezechilibrata într-o masura necunoscuta pâna atunci.
Nu ma asteptam la astfel de reactii si cu siguranta nu la unele pozitive. Si desi nu îmi pasa de asta, ei totusi ma necajeau si ma enervau. Nu ma deranja ca se uitau la mine ca la cineva care îsi dorea sa încerce noile concepte, însa nu-mi placea ideea ca eram considerat un trasnit. Eram o persoana serioasa, cu capul pe umeri. Se prea poate sa fi fost ceva mai avansat în gândire, dar cu siguranta nu eram vreun ciudat sau deplasat sau radical diferit fata de majoritatea oamenilor. Si pot sa spun ca-mi displace acest gen de clasificare.
Cu toate acestea, odata cu acest disconfort m-a cuprins o teama cuibarita adânc înauntrul meu. Si daca acesti oameni aveau dreptate? Poate ca eram un trasnit; poate ca aveam cu adevarat nevoie de experienta asta. Sau poate ca experienta asta m-ar fi schimbat într-un fel care nu mi-ar fi placut. Oare chiar îmi doream sa ma schimb? Ce nu era în regula cu mine asa cum eram? De ce n-as fi putut sa merg în continuare, asa cum o facusem de 54 de ani? Nu reuseam sa gasesc nici un raspuns satisfacator la aceste întrebari.
Pe lânga ceva bibliografie despre institut, a mai fost si un formular de autobiografie pe care institutul mi-l cerea înainte de a începe programul. Am luat hotarârea sa îmi scriu autobiografia conform formularului respectiv doar ca sa vad cum arata pentru mine. Si atunci nu eram sigur ca voi continua cu programul, dar daca o faceam, as fi trecut de partea cea mai grea si daca nu, ar fi fost interesant sa vad cum ma încadram în cerintele formularului. Asa ca m-am asezat în fata masinii de scris si am asternut totul direct, fara sa tin cont de stilul de scris si fara sa fac vreo modificare sau redactare.
În momentul când am scris-o, nu eram sigur daca cineva o va citi vreodata si daca as fi elaborat-o, probabil n-ar fi fost decât doi sau trei cercetatori care ar fi vazut-o. Pentru ei nu as fi fost deloc o persoana, ci as fi devenit “Anamneza nr. XXX, alb, barbat, 54 de ani” sau cine stie ce alta clasificare. Pe ei nu eu, omul, îi interesa; ei erau interesati de subiectul în chestiune. Pentru ei nu eram o fiinta, ci doar o statistica. Prin urmare nu aveam nici un motiv sa ma cramponez, sa am retineri sau sa am de gând sa ma simt jenat daca altcineva ar fi aflat niste lucruri pe care nu le mai dezvaluisem niciodata.
Cu exceptia unei redactari minore pentru a corecta greselile si pentru a schimba unul sau doua nume pentru a-i scuti de vreo jena pe cei pe care i-am mentionat în ea, ceea ce urmeaza este autobiografia exacta, asa cum am scris-o în secret. Paragrafele numerotate sunt luate din formular.
Am abordat LSD-ul fara a avea idei fixe sau anumite pretentii în privinta a ceea ce ar trebui sa faca pentru mine. Nu vreau decât sa aflu cine sunt eu, iar restul va veni de la sine.
Am multe amintiri de când eram la tata în atelier, stând la bancul lui de lucru si privindu-l cum lucreaza, uitându-ma la aschiile rasucite care ieseau în sus din rindeaua lui, din cutitoaie, sau care cadeau din burghiu; cum îl urmaream punând la forja piese de fier, în special potcoave si apoi cum sufla în foale si cum taia si îmbina potcoavele pe nicovala sa; amintiri de barbati care tineau si uneori puneau la pamânt cai sau catâri, în timp ce tata îi potcovea; cum îl priveam construind si reparând roti de carute si cum le urca pe ax si ma lasa sa le vopsesc cu vopsea rosie ca focul, învârtindu-le în jurul lui.
Mai târziu tata a renuntat la atelierul sau pentru a deveni seful unei coopertive mestesugaresti din sat. Noaptea studia dreptul. Îmi aduc aminte ca ma duceam la cooperativa si îl vedeam stând la un birou mare. Si îmi amintesc ca în fiecare sâmbata seara aducea acasa o punga mare de bomboane.
Nu-mi amintesc sa ma fi apucat vreodata pandaliile sau daca am facut în pat sau de vreun cosmar. Îmi amintesc în schimb de mai multe boli – bolile copilariei, tuse magareasca, oreion, friguri si febra si de scarlatina din cauza careia era sa mor. Cele mai multe dintre acestea au aparut dupa ce tata a fost omorât si îmi amintesc ca am simtit ca “ghinionul” nostru a început odata cu moartea sa.
Îmi amintesc ca eram considerat un tocilar si eram luat peste picior de catre alti baieti, dar asta nu ma împiedica sa ma simt în continuare foarte mândru ca stiam mai mult decât ei. Nu eram puternic sau mare, asa cum erau baietii din jurul meu si de multe ori încasam pumni de la unii dintre ei. Îmi amintesc în special de un var (Thomas Welsh) si de fiul cel mare al unui doctor (Everett James), amândoi mai mari decât mine ca vârsta, care simteau o mare placere, cred, sa ma ia la bataie, pâna când, în cele din urma, am ripostat. L-am lovit pe Thomas cu pusca de lemn pe care mi-o facuse tata si aproape ca l-am doborât. Everett mi-a tinut calea pe o alee într-o seara pe la asfintit si atunci am apucat un picior de scaun dintr-o gramada de gunoi si l-am batut de i-au mers fulgii. Aceste victorii ma faceau sa ma simt bine, dar ma întristau pe de alta parte, pentru ca nu întelegeam de ce trebuia sa ma lupt în felul asta.
Era clar ca era un barbat ambitios. În momentul când a murit era implicat în treburile oraselului si era presedinte al comitetului scolii si al SIA (Asociatia pentru îmbunatatirea scolii, anterioara PTA). Îmi amintesc ca sub conducerea lui scoala a fost marita de la doua la trei încaperi si s-a adaugat si clasa a noua. De fapt, la vremea când a fost ucis, a treia sala de clasa era construita chiar de fratele lui mai mic, Forrest.
Dupa ce a preluat cooperativa, tata a angajat mai multi barbati sa lucreze acolo. Printre ei era si un barbat (John Best), a carui sotie era bolnava psihic si cu care avea patru copii. Tata s-a împrietenit cu ei si a ajutat-o pe sotie sa fie internata într-un sanatoriu de stat. Barbatul era un tip labil si folosea morfina, care nu erau greu de gasit în vremea aceea. Pentru ca era labil si nu presta o munca satisfacatoare, tata l-a concediat. Fiindca nu terminase lucrul la niste rame de ferestre la o casa în constructie, tata s-a dus la atelier într-o sâmbata dupa prânz, ca sa încheie lucrarea.
Eu uscam niste vase pentru mama când am auzit niste împuscaturi. “Best l-a împuscat pe Bill!” a strigat mama si am fugit amândoi, tinându-ne de mâna, la o strada jumatate mai încolo, la atelier. Tata era întins pe trotuar, cu sângele tâsnindu-i pe gura si pe nas. A încercat sa-i spuna ceva mamei, dar a murit în câteva clipe.
Mi-aduc aminte ca atunci am spus: “Si acum cine-o sa ma mai apere pe mine?” Mama m-a trimis s-o anunt pe sora ei, matusa Sue, mama lui Thomas, cel care ma batuse. Am legat un siret în jurul gâtului unui catel pe care-l aveam (îl chema Tooster) si am alergat jumatate de km sa-i dau vestea matusii Sue.
Forrest, cel mai mic dintre frati, si-a facut aparitia imediat, fiind de fata când am ajuns la partea ca a fost împuscat acolo unde lucra, la noua sala de clasa a scolii. Forrest, care locuia cu noi, ne-a consolat dupa aceea pe mine si pe mama si ne-a spus sa nu ne facem griji, fiindca ne va ajuta el cât va putea.
Mai târziu am aflat ca Best s-a dus direct la seriful oraselului si i-a predat pistolul, spunându-i: “Tocmai l-am împuscat pe singurul prieten pe care l-am avut vreodata”. Motivul pentru care o facuse a fost o neîntelegere în privinta a 2,50 $ pe care Best pretindea ca îi mai are de încasat si despre care tata a spus ca îi platise deja de doua ori. Nu a fost nimeni de fata sa vada exact ce a fost între cei doi barbati înainte de a se trage cu arma.
Sunt sigur ca l-am idealizat peste masura pe tata. Nu aveam decât sapte ani cand a fost ucis. Abia dupa multi ani am încercat sa-l vad într-o lumina mai realista. Si asta s-a vazut în atitudinea pe care am abordat-o fata de Forrest.
Când tata a fost ucis, sora mea (Glayo) nu avea decat 18 luni. Nu stiu ce s-ar fi întâmplat cu noi daca nu ar fi aparut Forrest sa ne ia în grija lui. Si dupa patru ani mama s-a maritat cu el. Oricum, nu l-am acceptat niciodata ca tata. El era, sa fie foarte clar, unchiul meu si nici el si nimeni altcineva nu ar fi putut vreodata sa-l înlocuiasca pe tata. În vremea aceea îi spuneam “unchiu” si am continuat sa-i spun asa mult timp dupa ce am plecat de acasa.
Forrest era si el un barbat masiv. Dar asemanarea lui cu tata se rezuma la asta. El nu era ambitios. Era placut, amabil si nu parea sa-si doreasca altceva decât sa-i ajute pe ceilalti. Aceasta lipsa de ambitie, aceasta lipsa de impulsionare de a “ajunge cineva” obisnuia sa ma calce pe nervi. Singurul lucru pe care dorea sa-l faca el era, se pare, sa se ocupe de cultivarea pamântului. Totusi nu prea a avut de-a face cu asta. Si-a petrecut toata viata sa ne poarte noua de grija, apoi s-a mutat în Kansas ca sa-l îngrijeasca pe tatal sau si pe matusa sa si apoi s-a întors în Arkansas, pentru ca mama sa-i poata creste pe copiii matusii Sue dupa ce ea a murit, apoi s-a mutat în California ca sa gaseasca un mediu mai uscat pentru o deficienta pe care o avea sora mea.
Numai dupa ce am crescut am început sa-mi dau seama de ceea ce facuse el, de faptul ca modul în care traise îsi avea propria grandoare si cât de nerecunoscator fusesem eu. Si cu toate ca înca îl consider drept un barbat slab, fiindca o lasa pe mama sa-l domine, am învatat multe lucruri de la el. Si atunci am început sa-i spun “Tati”.
(B) Mama (Mary Etta Newman). Mama era o femeie micuta. Fusese o femeie frumoasa în tinerete, dar devenise gârbovita în anii maturitatii. A fost a patra fiica dintr-o famile de patru surori si un frate. Mama sa a murit când a nascut-o. Tatal ei s-a recasatorit, dar mereu a urât-o pe mama ei vitrega, care a murit dupa câtiva ani. A fost crescuta mai mult de sora ei, Sue si de aceea s-a simtit obligata sa aiba grija de copiii ei, când Sue si sotul ei au murit la scurt timp unul dupa altul.
Era genul de persoana foarte abila, înfipta. Întotdeauna am simtit ca a ramas cu o amaraciune adânca din cauza mortii timpurii a tatalui meu. Sunt sigur ca n-a iubit niciodata pe nimeni în afara de el. I-a purtat un mare respect lui Tati, dar sunt sigur ca nu l-a iubit niciodata cu adevarat si cu siguranta nu l-a iubit deloc asa cum l-a iubit pe tata. Cred ca a simtit ca a fost fortata de împrejurari.
Nu a încercat niciodata sa-mi spuna ce sa fac, dar m-a încurajat sa merg la scoala si sa studiez ca sa ajung cât mai sus. Nu a încercat sa-mi spuna spre ce sa ma îndrept, nici macar sa-mi bata apropouri, dar era în stare sa se angajeze sa spele rufe ca sa ma ajute sa merg la scoala. Doar de curând am aflat cât de mult îsi dorea sa reusesc sa ajung cineva si cum s-a repercutat cest lucru asupra celorlalti copii din familie. Au mai fost doua fete pe care le-a avut cu Forrest. Cea mai mica dintre ele (Bernita) mi-a spus, dupa ce a murit mama: “Stii, niciodata nu mi-a placut de tine, fiindca mama spunea de obicei ca niciunul dintre noi nu va reusi în viata cu exceptia ta. Zicea asa: “Malden este singurul care va ajunge undeva.”
Glayo si-a parasit sotul la scurt timp dupa ce s-a nascut fiul sau si s-a întors sa traiasca acasa. Ea a locuit cu Tati si cu mama (sau ei au locuit cu ea) pâna când au murit ei, în octombrie 1961. Glayo, împreuna cu fiul ei, Charles, care atunci avea 20 de ani, au plecat cu masina din Earlimart, California si se îndreptau spre Lancaster sa ia prânzul de duminica cu Bernita. Pe o portiune de drum neteda si dreapta, când soarele stralucea sus, chiar înainte de amiaza, un sofer beat a depasit linia continua si i-a lovit în plin. Tata a murit pe loc. Mama a mai trait câteva minute. Glayo a ramas infirma pe viata si oarba. Charles a ramas si el infirm pe viata. Si astfel tata, mama si tatal meu vitreg si unchi au fost ucisi toti de catre niste oameni alienati mintal – tata de catre unul care era dependent de narcotice, cu un pistol, iar mama si tatal meu vitreg de un alcoolic cu o masina.
Multi ani dupa ce tata a fost ucis am avut resentimente fata de omul care l-a omorât. Nu sunt sigur însa ca asta era o chestiune atât de profunda cum pretindeam. Când eram doar un baiat îmi spuneam ca daca l-as fi vazut vreodata pe John Best, l-as fi omorât, dar nu asta intentionam cu adevarat. Cred ca spuneam lucrurile astea pentru ca simteam ca asta era de asteptat de la mine si de fapt la asta se asteptau la vremea respectiva când ma aflam în acea sectie din Sud. L-am vazut pe John Best într-un grup mic de barbati, dupa mai mult de 20 de ani. Era în fata unei case de întâlniri, unde urma sa aiba loc o întrunire a unei asociatii de fermieri. Mi s-a cerut sa vorbesc scurt la întâlnire. Nu l-am recunoscut. Tati era cu mine si el l-a recunoscut. Când mi-a spus cine era tipul pur si simplu am iesit. Tati a venit dupa mine. “Nu-l urasc pe omul asta”, am zis. “Asa este”, a zis Tati. Mi-am cerut scuze ca nu mai pot lua cuvântul (care era oricum în afara programului) si am plecat. Nu îl urasc pe omul care mi-a ucis mama si tatal vitreg. Înca nu m-am interesat daca a fost sau nu deferit justitiei. Cu toate ca am simtit o pierdere adânca, nu am fost mâhnit de moartea lor. Mama suferise doua atacuri de cord cu doi ani si jumatate înainte si de atunci fusese tintuita la pat. Tata a avut grija de ea. Era pe duca si el si era coplesit de doua temeri – îi era frica sa nu moara ea si sa-l lase singur, dar îi era frica sa nu moara nici el, fiindca atunci ceilalti nu ar fi avut grija de ea. “Sper sa mor înaintea ei”, spunea adesea. Printr-un ciudat joc al sortii, dorinta i-a fost îndeplinita, pentru ca ea a trait cu câteva minute mai mult decât el.
(C) Frati, surori. Nu am nici un frate. Am doar o sora , Glayo si doua surori pe jumatate vitrege, Kathleen si Bernita. Bernita s-a nascut dupa ce am plecat de acasa, iar Kathleen avea cam patru ani când am plecat la scoala si apoi în marina. Nu le-am cunoscut niciodata prea bine. Nu am cunoscut-o cu adevarat niciodata pe Glayo, dar am admirat întotdeauna anumite lucruri la ea. A fost dintotdeauna o fata muncitoare, hotarâta, care si-a petrecut toata viata crescându-l pe fiul sau. Întotdeauna am crezut ca nu facuse bine ca nu s-a maritat din nou, pentru ca baiatul sa aiba un tata. Banuiesc ca aici e vorba de o chestie nevrotica foarte profunda în relatia cu fiul ei. Totusi nu i-am marturisit niciodata ceea ce credeam. Dupa accident mi-am petrecut o mare parte din timp încercând sa ma ocup de treburile ei si s-o ajut sa-si refaca viata. Cu toate acestea, am aflat curând dupa aceea ca Charles, care împlinise 21 de ani, a considerat ca e în stare sa se descurce el cu asta, iar eu m-am retras complet. Ma întâlnesc cu Bernita câteodata si destul de rar cu Kathleen. Amândoua sunt genul dominant de femeie si amândoua sunt maritate cu niste barbati mototoli. Nu am nimic în comun cu ele.
(D) Impresii asupra familiei. Reactii. Cred ca familia mea a fost mândra si fericita de micile mele succese în viata – mai ales mama si tatal vitreg. Ei mi-au cumparat mereu toate articolele si materialele publicate, le-au citit si le-au aratat si prietenilor. De când Bernita mi-a dezvaluit despre atitudinea mamei, îmi dau seama ca aceste succese probabil erau privite cu resentimente de catre surorile mele. Famila mea a fost pentru mine un motiv de mândrie, însa de când am plecat de acasa nu am fost într-o relatie foarte apropiata cu ei.
(E) Bunicul din partea tatalui (Morris Allen Bishop). Bunicul dinspre tata a avut o mare influenta asupra vietii mele. El, spre deosebire de fiii sai, era un barbat micut de statura (fiii sai semanau cu mama lor, care era o femeie foarte înalta). Când am venit eu pe acolo si pentru ca eram mic la început, familia a zis ca “îi semanam lui”. Asta ma facea foarte mândru. El a fost doctor de tara în Arkansas. A fost crescut în Osawatomie, Kansas, unde sora lui (Sarah Brown) s-a maritat cu unul din famila Browncare, care, dupa doua saptamâni, a fost ucis împreuna cu John Brown în incidentul de pe feribotul lui Harper. A devenit interesat de medicina când a fost infirmier în Razboiul Civil si apoi a plecat în Arkansas ca sa se însoare, sa practice medicina si sa-si întretina familia. Dupa ce i-a murit sotia (înainte sa ma nasc eu), s-a pensionat si s-a întors în Osawatomie sa traisca împreuna cu Sarah. Ea era profesoara de muzica si avea o mica proprietate si pensie. A devenit interesat de geologie si de arborele genelaogic al familiei sale. În fiecare vara venea în Arkansas sa petreaca doua trei luni împreuna cu noi. Aceste perioade erau speciale pentru mine. Obisnuiam sa merg dupa el de-al lungul caii ferate care se construise de curând (atunci se chema Iron Mountain Line, acum se numeste Missouri Pacific) si culegeam pietricele ciudate pentru el. El se aseza pe sine si îmi explica despre ele. Nu îmi aduc aminte ce zicea, dar am multe amintiri despre cum o facea. Se prea poate ca interesul meu în chestii tehnice sa se fi trezit odata cu acele discutii si sunt sigur ca devenisem nepotul lui favorit, pentru ca stateam si îl ascultam.
Dupa ce ne-am mutat în Kansas ca sa avem grija de amândoi, mi-a fost mereu foarte apropiat. Mintea lui se parea ca o ia razna în ultimii ani si odata m-am gândit ca “se vestejise” din cauza anilor de studiu si de interes în multe subiecte. Unul dintre putinele lucruri care mi-au ramas de la parintii mei este un portret mare oval, al bunicului. Acum atârna pe perete în biroul meu.
Îmi amintesc ca erau doi profesori în Russell. Unul era domnisoara Lydia, învatatoarea de la clasa întâi. Am fost dat la scoala la 5 ani (în acel an împlinisem 5 ani în iulie). Stiam deja toata cartea de citire, ceva din tabla înmultirii s.a.m.d. O iubeam pe domnisoara Lyidia si eram mândru ca eram cel mai bun scolar al sau. Si totusi mi-a frânt inima când m-a plesnit într-o zi. Nu-mi aduc aminte de ce m-a plesnit, dar îmi aduc aminte ca asta era o pata teribila pe mândria mea. Totusi nu i-am purtat pica fiindca ma plesnise.
Celalalt era domnul Middleton, care venise din Searcy, o resedinta de tara, ca sa conduca si sa predea la oras. Pentru ca era “venit de departe” (cam 30 km) si pentru ca stia atât de multe, eu credeam ca este o persoana foarte importanta. Era un barbat subtirel, gârbovit, cu umerii trasi. Cred ca era infirm, dar nu sunt sigur. Dar aceste defecte îmi erau indiferente. El era profesorul din sala cea mare, iar eu am fost foarte mândru când am ajuns sa învat în încaperea aceea.
Dupa ce am absolvit clasa a noua la Russell, nu mai era nici o scoala pe care as fi putut s-o urmez acolo. De aceea Tati a luat atunci hotarârea sa ne mutam în Kansas - ca sa-mi dea o sansa sa ajung la liceu si în plus sa poata avea grija de bunicul si de matusa Sarah. Acum înclin sa cred ca motivul cel mai întemeiat era ca vroia ca eu sa merg la scoala în continuare.
În urmatorii trei ani am urmat liceul în Osawatomie. Am fost un elev mediu. Devenisem foarte interesat si implicat în unele activitati. Eram în echipa de discutii. Am cântat în Glee Club, desi nu stiam sa cânt si nici acum nu stiu. Eram prea mic pentru fotbal si basket, dar am devenit suporter. M-am ocupat de sala de teatru. Am fost directorul de publicitate al ziarului, apoi directorul comercial al anuarului si aveam un soi de birou de clasa, tot timpul. M-am implicat în orice chestiune artistica în care puteam, inclusiv într-o serie de spectacole de semi-profesionisti împreuna cu un mic grup care colabora cu scoala noastra. Am scris chiar si un numar de comedie pentru mine, pe care l-am sustinut cu orice prilej, incluzând petrecerile private. Desi materiile mele erau interesante si nu mi se pareau dificile, activitatile extrascolare mi le amintesc cel mai bine. Nu a fost nici un profesor care sa se faca remarcat, desi îmi aduc aminte si astazi de multi dintre ei. În al doilea an de liceu am devenit profund interesat de religie, ceea ce am sa povestesc mai pe larg ulterior. Din cauza acestui interes am renuntat la Osawatomie pentru a urma Universitatea Ottawa din Ottawa, Kansas. Dupa liceu, am vrut cu disperare sa merg la facultate, dar nu erau bani pentru asta. Se parea ca trebuia sa lucrez o vreme ca sa pun niste bani deoparte. Totusi, a doua zi dupa ce a început scoala am renuntat la slujba pe care mi-o luasem la o farmacie si am plecat la Ottawa cu o bancnota de douazeci de dolari în buzunar si cu binecuvântarea parintilor mei, mânat de speranta. Am urmat scoala un an la Ottawa. Am început ca student la teologie pentru ca la vremea respectiva ajunsesem la concluzia ca asta era “chemarea” mea. În anul acela am tuns iarba, am spalat geamuri, am curatat seminee, am desfundat canale, am lucrat într-o casa de filme, am facut orice îmi statea în putinta sa câstig un ban ca sa-mi pot continua scoala. De câteva ori am slujit ca înlocuitor de preot la biserica. Nu am fost un student foarte bun si aproape ca am picat la limba greaca. Si baanuiesc ca a fost asa pentru ca tot timpul si energia mea erau cheltuite în încercarea de a-mi câstiga traiul. Am gasit timp sa ma angajez în dezbatere si sa devin primul student de anul întai care a participat la toata activitatea scolii în anul acela.
Mi s-a facut o reducere a taxei fiindca eram student la teologie, dar mi s-a cerut sa semnez o declaratie pentru suma respectiva, cu învoiala sa platesc suma în cazul în care nu deveneam preot. Nu am devenit preot, asa ca dupa doi sau trei ani, când eram în marina, le-am scris celor de la scoala si le-am spus ca vreau sa îmi platesc datoria. Am început sa le trimit câte 5 $ pe luna din solda mea de 21 $. Totusi la un moment dat am încetat sa mai trimit bani, chiar daca nu terminasem de platit. Asta m-a îngrijorat ani la rând. A fost singura datorie pe care nu mi-o achitasem vreodata. Deseori îmi spuneam ca într-o buna zi am sa dau o fuga pâna acolo ca sa scap de ea. Si asa am si facut acum trei ani. Nici nu mai îmi aminteam cât mai ramasese. Am plecat la Ottawa împreuna cu sotia mea si am intrat în biroul directorului. Nu mai era nimeni dintre cei pe care-i stiam eu sau care sa-i fi cunoscut macar pe cei pe care-i stiam eu. I-am spus ca în 1925 am semnat o declaratie pe care nu mi-o onorasem înca, dar acum eram gata s-o platesc, daca mi-ar fi spus cât ar mai fi ramas din ea. El m-a refuzat politicos, spunându-mi ca nu le datorez nimic. Am insistat, iar el a început sa caute. Au gasit ca mai trebuiau achitati 25 $. L-am rugat sa adauge si dobânda pâna la data respectiva, ceea ce a însemnat aproape 40 $. Am platit si am facut si o donatie pentru noua lor biblioteca. Ceea ce m-a facut sa ma simt bine.
Nu mi-a placut ca a trebuit sa renunt la colegiu, dar se parea ca nu aveam nici o sansa de a continua. Singura speranta era sa obtin un post la una sau doua bisericute ca preot suplinitor. Totusi, eram convins la vremea aceea ca nici Biserica Baptista, nici religia crestina nu mi se potriveau.
Dupa câteva luni m-am înrolat în marina. Am trecut direct de la antrenamentul de pe nava la scoala de ajutori de mecanici de aviatie de la Great Lakes, Illinois si am absolvit cursul cu note peste medie.
Desi am continuat sa studiez multe subiecte, nu m-am reîntors la scoala pâna în 1937, când am încercat sa învat metoda de scris. Am urmat cursurile de la scoala serala pentru adulti din Los Angeles si Santa Monica mai mult de doi ani. Acolo, la acele cursuri, am învatat ceea ce stiu despre tehnica scrisului.
Acum câtiva ani am participat la un curs special de Gândire Creatoare la Universitatea din California de Sud. Aceasta era o chestiune inovatoare, dar nu stiu cum si de ce fusesem invitat. Era un curs experimental sponsorizat de Biroul de Cercetare al Marinei. Cursul mi-a placut, însa nu eram deloc de acord cu ceea încercau sa realizeze prin el. Ei încercau sa descopere procesul creativ prin aceea ca îi angajau pe oameni în proiecte creatoare sau prin a-i mentine în afara muncii de creatie. Simteam foarte clar ca procesul creativ nu poate functiona decât în libertate, iar asta nu poate fi niciodata comandat si nici negat.
În asta consta, dupa parerea mea, singurul scop autentic al învatamântului. Aceea de a te cunoaste pe tine însuti. Sunt sigur ca învatamântul nu începe si nici nu se termina cu scolile. Eu nu mi-am pierdut niciodata interesul de a învata. Acesta este si unul dintre motivele pentru care doresc sa iau LSD. A învata nu trebuie sa fie singura cauza pentru a obtine o slujba mai buna, sau un salariu mai bun. De fapt consider ca acest fel de a învata nu este deloc a învata cu adevarat. A învata îsi este siesi propria rasplata.
A fost o greseala sa ma transfer la Oficiul de Expediere. Treaba mea era sa merg în oras si sa iau un baiat cu mine sa vând abonamentele, iar eu am continuat cu vânzarile, iar ei i-au dat bicicleta baiatului. Într-un fel compania nu era pregatita sa se ocupe de expedient si nu mi-au dat bicicletele la timp, iar eu am devenit foarte nemultumit si m-am dus la Des Moines sa încerc sa vorbesc cu Meredith sa ma lase sa vând Better Homes & Gardens în cluburi.
Însa nu a mers asa cum as fi vrut. La vremea aceea puternica revista de azi Better Homes & Gardens nu era decât o publicatie medie. Ei doreau sa promoveze Successful Farming, care si azi este medie. În timp ce discutam aceste lucruri am trecut într-o dimineata pe la centrul de recrutare în marina si m-am înrolat în armata. Nici nu-mi trecuse vreodata prin gând sa fac asta. Nu mai vazusem niciodata marea. Nu aveam nici o atractie fata de marina. A fost o chestie de moment, pe care nici acum nu mi-o pot explica.
În marina am lucrat o vreme ca percutor pentru aerograf si apoi ca ajutor de zbor. Am obtinut doua scrisori de apreciere pentru ideile pe care le pusesem la punct – una pentru o metoda de înregistrare a timpului de zbor si alta pentru o metoda de codificare.
Înainte sa plec din marina am aranjat sa merg sa lucrez pentru Pan American Airways în Panama. Pe atunci eram în serviciul Statiei Navale Aeriene Coco Solo, Canal Zone. Am început sa lucrez pentru PAA chiar din ziua în care am fost lasat la vatra si am fost trimis la Managua, Nicaragua, ca functionar de de teren. Dupa sase luni, în timpul uneia dintre multele restructurari ale PAA, am fost eliberat din functie. Dar scrisoarea de eliberare a fost anulata a doua zi pentru ca tipul care o scrisese fusese si el eliberat din functie. Am ajuns în cele din urma sa fiu promovat ca director de Aeroport la Puntarenas, Costa Rica. Am lucrat pentru PAA timp de sase ani. Mi-a placut munca si salariul mi-a fost marit pâna când a ajuns la cel mai mare nivel. Am plecat de la Puntarenas la San Jose, unde m-am ocupat de operatiune aproape patru ani, apoi m-am întors în Panama ca director de aeroport la Cristobal. Acolo unde erau folosite aceleasi dotari pentru hidroavioanele noastre ca atunci când îmi facusem eu serviciul în marina.
Mi-a placut întru totul munca pe care o prestam pentru PAA în perioada cât linia aeriana era îmbunatatita. Dar interesul mi-a scazut dupa ce totul a fost pus la punct si disparusera oportunitatile de a organiza si crea noi proceduri. Am creat niste chestii noi si am cunoscut sistemul în întregime. Printre ideile noi erau niste trucuri pentru canalizarea aeroportului. Acestea, dupa cum a spus mai târziu inginerul sef al aeroportului, au scutit compania de a plati 150.000 $ pentru un singur aeroport.
Aceasta idee a canalizarii a fost primul subiect despre care am scris în primul meu articol de revista. Fusesem interesat de scris, dar nu ma gândisem niciodata sa devin scriitor. Am scris un articol care a fost vândut revistei de aviatie, apoi publicatiei lunare McGraw-Hill, iar acum Saptamânii Aviatiei. Am primit 15 $. Asta mi-a imprimat o noua directie în gândire. Am scris un alt articol pentru ei. Apoi am schimbat cu fictiunea. Însa fictiunea nu se vindea.
Tocmai se încheiase o etapa din viata mea. Atunci eram casatorit si aveam doi copii. Bobby era deja la scoala. Trebuia sa ma hotarasc daca aveam de gând sa ramân pentru tot restul vietii în America Latina, ceea ce este un loc foarte frumos în care sa traiesti, sau sa ma întorc în State sa caut domenii mai largi si mai noi. Dupa zece ani în America Latina ajunsesem într-un punct fara prea multe alte perspective. Am hotarât sa ma întorc, mai ales pentru ca ma framânta nevoia de a scrie.
I-am trimis pe Anniel si pe copii cu un avion la Glendale, California, cea mai îndepartata destinatie pentru care am putut scrie un permis si i-am urmat si eu dupa câteva luni. Îmi mai ramasesera niste saptamâni de concediu. Când eram în vacanta, D. G. Richardson, directorul de operatiuni de la Divizia de Vest a venit la Glendale sa discute cu mine despre demisie. El mi-a oferit sa-mi aleg orice aeroport în noua bransa de pe coasta Pacificului sau oricare din America Centrala. Le-am refuzat pe toate.
Aceasta decizie de a ramâne în State a fost una dintre deciziile majore din viata mea. La scurt timp dupa asta, Rich, asa cum l-am numit mereu cu totii, m-a sunat din Brownsville, Texas, sa-mi spuna ca PAA planuia sa redeschida Aereovias Centrales, o linie secundara din El Paso la Mexico City, si vroia sa stie daca as fi fost de acord sa preiau aeroportul El Paso. Am fost de acord si am plecat imediat la El Paso, iar familia m-a urmat dupa câteva zile. Totusi linia nu a mai fost deschisa din cauza diferendelor guvernului mexican în privinta pilotilor mexicani. Am locuit în El Paso sase luni, iar când planul a esuat mi-am dat demisia.
În aceasta perioada mi-am încercat talentul la scris, dar nu la modul prea serios. Am devenit interesat de vânzarile de asigurari de viata si am pus la punct o noua idee pe care i-am sugerat-o Agentiei Generale din Houston. Ei au fost interesati de ideea mea, totusi nu prea entuzisamati.
Când am demisionat de la PAA am decis sa-mi vizitez parintii, care se mutasera înapoi în Arkansas, asa ca am plecat din El Paso la Dyess, Arkansas. În vremea aceea Val Christensen locuia cu noi. Val si cu mine ne întâlnisem în Panama cât am fost în marina, iar el era în armata. Am devenit prieteni buni si suntem si în ziua de azi. Lui Val i-a placut ideea mea despre asigurare si dupa ce mi-am lasat familia în Arkansas, m-am dus împreuna cu el la Houston sa ne prezentam ideea.
Am petrecut aproape trei luni în Houston si am ramas fara nici un ban. Nu aveam destui bani sa pun în aplicare ideea si pâna la urma a trebuit sa renunt la ea. Ne-am întors în Arkansas cu buzunarele goale.
Val si-a încercat norocul în Mt. View, Tennessee, unde a gasit o slujba amarâta în clubul de veterani. Eu mi-am gasit pâna la urma o slujba de comis voiajor pentru un producator de medicamente, în care trebuia sa caut doctori, farmacii si spitale. Trebuia sa ajung la Peoria, Illinois, pentru pregatire, dar nu aveam nici un ban. Asa ca am taiat copaci în locul lui Tati, i-am carat în curte cu un catâr si apoi i-am despicat si i-am facut lemne de foc. I-am vândut cu un dolar stogul. Cu 8 dolari am plecat la Peoria. Când am ajuns acolo compania mi-a pus la dispozitie o camera si masa si m-a platit cu 35 $ pe saptamâna.
Mie îmi fusese desemnat un teritoriu din Texas. Prima data mi-am dus familia la Wichita Falls, apoi la McKinney, sa locuim acolo. Plateam 7,5 $ pe saptamâna pentru masina. A trebuit sa cumpar cauciucuri si un radiator. Asta a fost 2,5 $ pe saptamâna. Din cei 25 $ ramasi Anniel lua 12,5 $ pentru ea si pentru copii, iar eu luam ceilalti 12,5 $ pentru calatorie si restul. Acesta era bugetul cu care am trait aproape un an.
Ca vânzator de medicamente nu am avut succes. Pâna la urma compania a întrerupt activitatea în zona, iar eu n-am ramas cu nimic. Între timp Val îsi facuse un rost în California si avea o mica slujba (120 $ pe luna) la Casa Veteranilor. Îmi scria mereu sa vin în California, spunându-mi ca puteam sa traim cu totii din salariul lui pâna as fi gasit eu ceva. Si atunci am început sa vând masini de spalat Maytag McKinney. Am luat hotarârea sa acceptam oferta lui Val. Am vândut un set de farfurii de fantezie pe care le adusesem din Panama, pentru care am primit destui bani ca sa ajungem în California. Am ajuns în West Los Angeles cu o hârtie de douazeci de dolari si 2 penny.
Am început sa vând masini de spalat în Beverly Hills. Dar n-am câstigat niciodata prea mult. Asta era în 1937, iar concurenta era crâncena si salbatica. Nu am reusit sa ma pun în postura de a face uz de acele tertipuri de care toti spuneau ca ai nevoie ca sa poti vinde. Pâna la urma a aparut un post vacant la spalatoria de la Spitalul Veteranilor. L-am primit pentru 90 $ pe luna. Treaba mea era sa tin evidenta cearsafurilor murdare si sa-i dau îngrijitorului de salon câte o chitanta pentru fiecare.
În toate aceasta perioada am continuat sa cochetez cu ideea de a scrie. De anul Nou 1937 a fost ziua în care am luat o a doua decizie majora. Pâna în acel moment ma framântasem destul în încercarea de a ma hotarî ceea ce voiam sa fac, ce voiam sa fiu. Erau multe lucruri care ma interesau si pentru multe dintre ele aveam talent. Totusi, nici unul dintre ele nu îmi oferea ceea ce as fi vrut. Apoi mi-a venit ideea, sau decizia, ca voiam sa ma fac scriitor. În acea zi am ajuns la concluzia ca vreau sa fiu scriitor sau cel putin mi-as fi petrecut tot restul vietii încercând sa fac asta. Indiferent ce ar fi trebuit sa fac, îmi doream sa-mi duc acest tel la îndeplinire.
Asta mi-a oferit o motivatie, iar munca mea, de a tine toata ziua evidenta rufelor murdare, a devenit suportabila. Când am ajuns în fata masinii mele de scris (pe care o pastrasem din anii de marina) aveam un nou tel. Dar nu mi-a trebuit mult pâna sa-mi dau seama ca era ceva ce nu stiam în privinta scrisului. Am început sa caut ajutor. Si atunci a fost momentul când am descoperit scoala serala pentru adulti.
Nu aveam suficienti bani sa cumpar benzina ca sa ajung la cursuri sau sa cumpar mijloace de scris. Nu ne ramanea nici un banut din cei 90 $ din care traiam. Asa încat am pus un anunt în curte în care scriam ca repar masini de scris, aspiratoare si masini de cusut. Nu aveam telefon. Când cineva s-a oprit si mi-a cerut sa îi repar ceva, am pus banii deoparte pentru scris. De asemenea am tapetat si am redecorat o casa în schimbul unor lectii particulare de scris.
Într-un an mi-am vândut primul meu articol de revista. Iar dupa trei ani vindeam tot ceea ce scriam în timpul liber. Primele articole erau despre aviatie, un subiect pe care-l cunosteam. Apoi am început sa ma interesez de domeniul detectivism autentic, despre care, la vremea respectiva, scriau cam treizeci de reviste. Acest domeniu ma interesa nu doar ca subiect de scris, ci si ca cercetator al comportamentului uman. De multe ori ma întreb daca nu cumva uciderea tatalui meu nu a jucat un rol important în interesul meu pentru criminalistica. Desi scriam povestire tipica despre detectivi, autentica, mi-am petrecut o mare parte din timp sa citesc dosare, înregistrari si alte materiale pentru a depista de ce oamenii respectivi s-au comportat în felul acela.
Desi încercam din greu sa economisim bani, se parea ca de fiecare data când vindeam o povestire erau zece motive pentru care sa cheltuim banii. Copiii cresteau si aveau nevoie de mai multe. Ne-am descurcat atât de mult timp cu atât de putin, încât mereu trebuia sa înlocuim haine, obiecte casnice, s.a.m.d. Deseori am discutat daca n-ar trebui sa încercam sa traim doar din ceea ce scriam eu. Ne-am facut socoteala ca daca am fi economisit 500 $ as fi putut sa iau o pauza si sa încerc.
N-am avut niciodata 500 $ pusi deoparte. Nu aveam decât 52,25 $ când am luat a treia decizie importanta. Într-o buna zi mi-am dat demisia de la slujba de la spalatorie si când am ajuns acasa Anniel mi-a citit ceva schimbat pe fata. “Ce s-a întâmplat?”, m-a întrebat. “Draga mea, eu sunt scriitor”, i-am spus.
“Sa câstigi o pâine”, a spus ea dupa ce m-a sarutat, “Asta e treaba ta. Trebuie sa fii fericit. Atâta vreme cât avem un acoperis deasupra capului si avem ce pune pe masa, eu nu ma plâng.” Si niciodata nu s-a plâns.
Ne-am dramaluit fiecare banut. Chiar l-am întrebat pe propietar daca am fi putut sari peste chirie, daca ar fi fost cazul la un moment dat, iar el a fost de acord. Am presupus ca as fi putut sa rezist trei luni, poate mai mult, chiar daca nu as fi vândut nimic. Dar, asa cum avea sa se întâmple, am vândut prima chestie pe care am scris-o în saptamâna urmatoare si nu am mai sarit peste nici o chirie si ne-am platit toate facturile la timp.
Am devenit unul dintre cei mai importanti producatori de materiale politiste din tara. Am scris sute de povestiri si articole. De asemenea am initiat un nou tip de povestire, în care scopul era îndreptat mai mult spre a afla de ce decât cine.
Incidentul Pearl Harbor a aparut chiar când ajunsesem la apogeu. Si atunci m-am implicat în activitati de razboi, am aplicat pentru o delegatie la Air Corps si în cele din urma am plecat sa lucrez la Douglas Aircraft ca inspector. În orice caz, eram scârbit de risipa care se facea si am decis ca puteam sa fac mai mult cu masina mea de scris decât la Douglas. Cam în aceeasi perioada si-a deschis portile prima firma de subcontractare în publicatii tehnice de pe Coasta Pacifica. Eu am fost primul scriitor tehnic pe care l-au angajat. Mie mi se potrivea ca manusa, având în vedre scrisul si experienta mea în aviatie.
Am lucrat mai multe luni si am devenit cel mai cunoscut om în domeniu. Air Corps mi-a sugerat sa-mi încep o afacere pe cont propriu. Nu am luat asta în considerare pâna când nu am descoperit ca angajatorul meu era implicat în unele afaceri dubioase. Mi-am deschis propriul birou. Apoi am început sa-mi consolidez reputatia de a produce cele mai bune manuale tehnice de pretutindeni. Înca ma bucur de aceasta reputatie, iar cartile mele au fost folosite de multe ori ca standarde. Multe dintre inovatiile mele sunt folosite în prezent pe scara larga.
În timpul razboiului am produs foarte putine copii comerciale. Dupa razboi aproape ca nu mai existau publicatii tehnice si atunci m-am întors la domeniul revistelor. Odata cu izbucnirea incidentului coreean a aparut o cerere brusca de publicatii tehnice. Pentru o vreme am lucrat în ambele domenii. Cererea în domeniul tehnic luase o asemenea amploare, iar reputatia mea începuse sa creasca odata cu asta, încât am fost nevoit sa iau o noua decizie importanta. Nu mai puteam sa lucrez în ambele domenii. Si de vreme ce domeniul tehnic era mai profitabil, am decis sa îmi dedic tot timpul acestuia pâna ce cresteau copiii si ajungeau la casele lor. Si apoi, visam sa ne luam tot si sa ne mutam într-o comunitate mica unde sa-mi dedic tot timpul pentru a scrie ceea ce voiam mai mult, fara sa-mi pese de cât de comercial era.
Am avut timp sa fac niste chestii comerciale – ceva radio, un film si un roman. Am angajat niste ajutoare în domeniul tehnic, dar nu am vrut niciodata sa ma extind dincolo de limitele controlului personal asupra afacerilor. Si pentru asta am fost criticat de altii din domeniu. Era o cerere constanta pentru serviciile mele, dar am rezistat presiunilor si de multe ori am refuzat contractele pompoase.
În 1955 Anniel si cu mine am plecat într-o excursie de weekend si am aterizat la Three Rivers oarecum întâmplator. Ne-a placut si ne-am întors în alt weekend, dupa o luna. Am vazut o proprietate de vânzare de-a lungul râului si am cumparat-o. Acesta este locul în care veneam atunci când aveam ocazia. Cât despre Compton, unde locuisem timp de zece ani, am hotarât ca cel mai bun lucru penrtu mine era sa-mi extind afacerile de publicistica tehnica, sa-mi iau un partener si sa ma întretin din aceste afaceri dupa ce as fi ajuns la Three Rivers.
Multi ani am cochetat cu ideea de a angaja pe cineva care era mai tânar cu zece ani decât mine si fata de care simteam o afectiune foarte puternica. Ma împrietenisem cu el si îl ajutasem sa ajunga de la New York în California. Încercasem o data sa intru în afaceri cu el, dar niciunul dintre noi nu avea nici un ban. Era un evreu care avea multe pe cap. Avea o sotie si doi copii. Când a vrut sa intre în domeniul tehnic i-am aranjat sa îsi ia o slujba la o alta firma care avea cincizeci de angajati. De-a lungul anilor ne-am vazut în mod frecvent. Vorbeam despre o eventuala asociere în munca noastra, dar nu se contura nimic clar.
Era ceva normal sa îmi îndrept atentia catre el. Iar el era încântat sa ma urmeze. Am format o corporatie si i-am dat jumatate din ea pentru 10.000 $. Simteam ca era un cadou consistent, de vreme ce reputatia mea nu câstigase nimic din asta si nici afacerile pe care le aveam. Dar îmi doream sa fac asta. I-am zis ca nu-mi doresc decât sa mai ramân cinci ani în afacere, dupa care m-as fi mutat la Three Rivers. Apoi putea sa-i ramâna lui.
Afacerile s-au extins rapid. În scurt timp aveam 26 de angajati si în primul an am obtinut cam 200.000 $ din valorificarea publicatiilor. Am fost director al comitetului de conducere si presedinte. Eu conduceam afacerile, iar el se ocupa de sectorul de vânzari. Desi aspectul economic arata promitator, eu nu eram fericit si deveneam din ce în ce mai nefericit. Si dintr-odata m-am aflat în postura unui director, confruntându-ma cu tot felul de probleme care nici nu-mi placeau si pe care nici le întelegeam prea bine. Si am mai descoperit ca publicatiile mergeau într-o directie care nu mai tinea cont de standardele pe care le stabilisem cândva. Fusesem fortat sa ma bazez pe persoane care nu erau competente. Si asta ma îngrijora.
Partenerul meu lucra din greu. Îi placea. Vindea mai multe afaceri decât aveam noi capitalul sa producem si ma presa în continuu sa împrumut bani din afacere, din avutul personal, din orice. La vremea respectiva se testa ideea folosirii computerelor si a masinilor automate de calcul pentru anumite categorii de date tehnice. El a vrut sa se implice în acest domeniu si am fost si eu de acord ca aparitia automatizarii cataloagelor devenise o certitudine. Împreuna cu alti doi cunoscuti, dintre care unul care stia multe despre automatizare, am pus la punct o companie de procesare cu parteneriat de 30-30-30-10 % care sa lucreze în asociatie cu corporatia.
Apoi, în 1957, a aparut o schimbare brusca pe toate planurile. M-am trezit într-o dimineata ca fac infarct. Am stat în spital o saptamâna si înca doua saptamâni acasa în pat. El a fost foarte atent cu mine în aceasta perioada si îmi zicea mereu ca tot ce trebuia sa fac era sa las totul în seama lui si voi vedea ca va avea grija de mine. Dar nu prea puteam sa ma împac cu ideea asta. Îmi era teama de ceea ce ar fi urmat. Între noi se conturase un conflict în privinta calitatii publicatiilor. Eu insistam ca fiecare carte trebuie sa fie de cea mai buna calitate, fie ca aducea profit sau nu. Iar el insista ca singurul etalon al unei carti bune era daca era acceptata si daca se platea pentru ea, fiindca eram în afaceri ca sa facem bani, nu sa ne facem un renume. Fiindca voiam bani de la clienti, nu laude.
În privinta afacerilor avea dreptate. Dar în privinta aspectului artistic eu aveam dreptate. Nu era nici o cale de a împaca si capra si varza. Si pentru ca eu eram la conducere, am reusit sa-mi impun punctele de vedere macar teoretic, daca nu si practic. Cu toate acestea, presiunea era mare si în cele din urma am ajuns în situatia în care eram gata sa las afacerile în seama lui. M-am întâlnit cu el la birou într-o sâmbata dimineata pregatit sa las lucrurile sa decurga astfel. Totusi el mi-a spus atunci ca se gândise bine si se hotarâse ca vrea o separare completa. Atunci s-a oferit sa îmi cumpere jumatatea mea sau sa-mi vânda jumatatea lui, dupa cum socotise valoarea companiei contabilul nostru, care era în comitetul de conducere si care detinea 10% din parteneriat.
Si de vreme ce el nu avea niciun ban si nu putea sa cumpere de la mine decât cu bonuri, am fost de acord sa cumpar eu partea lui. Si desi nu eram de acord unul cu altul în etica afacerilor, nu aveam nici cea mai mica suspiciune în privinta lui. De fapt am spus de multe ori ca nu aveam pretentia ca opiniile mele erau mai bune decât ale lui, ci doar ca erau diferite. Asa încât am considerat cifrele corecte, iar când contabilul m-a asigurat ca era o întelegere cinstita între noi, i-am platit o suma în bani lichizi si pe lânga asta i-am dat si un cec saptamânal de 200 $ timp de mai mult de un an. În plus i-am oferit de buna voie partea mea de profit de 30% din firma de procesare si am cazut de acord sa continuam sa mentinem asociate cele doua afaceri.
Dupa o saptamâna am auzit zvonuri din care reiesea ca fostul meu partener si prieten nu era chiar atât de prietenos cum crezusem, iar în câteva saptamâni am aflat ca afacerea era orientata dinspre grupul meu spre grupul lui si spre firmele concurente de la care el câstiga niste procente. La început nu-mi venea sa cred. Pur si simplu nu-mi închipuiam ca el ar fi putut sa-mi faca asa ceva. Dar faptele erau prea evidente. Am mai descoperit ca cifrele asupra carora convenisem nu erau cele corecte, iar contabilul îi era asociat în secret. Un alt contabil mi-a aratat unde am fost pacalit cu câteva mii de dolari, fara sa mai pun la socoteala afacerea pe care o pierdusem.
Nu-mi pasa de unele dintre acestea. Înca ma recuperam dupa atacul de cord. Tot ce îmi doream era sa pun lucrurile la punct. Am pus în vânzare corporatia, însa nu existau ofertanti rezonabili. Am discutat cu Anniel despre asta si am hotarat sa închidem afacerea, sa luam banii care-i mai aveam si sa ne construim o casuta în Three Rivers, iar eu sa încep sa scriu carti pâna când sau dadeam faliment sau o scoteam la capat. Apoi mi-a mai venit o idee si m-am gândit ca as putea sa ma descurc daca mi-as fi continuat o parte din afaceri la Three Rivers si le-as fi condus de acolo. Era o idee revolutionara, însa am aflat ca multi dintre vechii mei clienti erau gata sa accepte.
Împreuna cu câtiva clienti apropiati am construit o casa în Three Rivers si ne-am mutat în ea. La trei luni dupa aceea fiica mea împreuna cu ginerele meu (Ann si Bob) ne-au urmat si Bob a început sa lucreze pentru mine. Curând aveam o afacere de familie. Am cumparat o mica presa si am început sa public lucrari comerciale cât si militare. Chiar am fondat o revista de profil si o vreme am publicat-o.
N-am mai avut probleme cu inima si am fost declarat complet vindecat, în schimb Anniel începuse sa sufere de o boala cronica de inima. În cele din urma ajunsese în situatia ca nu mai avea chef de nimic. Pâna atunci fratele ei mai mic (Bill) lucra pentru mine. Desi nu prea aveam timp sa încep sa scriu carti, am scris totusi o carte despre scrierea tehnica.(“Apuca-te de scris, tinere”) pe care am publicat-o noi însine si pe care o vindeam prin posta.
Fiindca Anniel dorea sa ma opresc, am închis afacerea. I-am lasat pe Bob si Bill sa plece si am vândut aparatura si am început înca o data sa ma implic în scrierea comerciala. Am dus-o pe Anniel la Spitalul UCLA, unde i-au facut niste analize din care reiesea ca artera coronara dreapta era complet astupata. Acum întelegeam, pentru prima oara, de ce nu se simtea ea bine de atâta vreme. Si asta însemna de asemenea ca trebuia sa ne aranjam viata tinând cont de acest lucru.
Si acesta este punctul în care ne aflam în prezent. În ultimul an am scris o carte si un articol de revista, care nu s-a vândut înca si am pus la punct mai multe articole si idei de carti care sunt puse în circulatie de catre agentul meu (Alex Jackinson). De asemenea, am rescris cartea “Apuca-te de scris, tinere” într-o forma de brosura de prezentare adresata publicului larg si este programata pentru publicare anul acesta sub titlul “Milioane pentru confuzie”.
Am continuat sa ma ocup de câtiva clienti tehnici, în special de o companie pentru care am lucrat mai mult de optsprezece ani. Câstig destul de la ei cât sa putem merge mai departe.
Pe lânga interesul meu în comportamentul criminal, am devenit interesat de întreaga problema sociala a crimei. Am vizitat multe dintre institutiile de detentie din California si unele din alte state, am început sa cercetez subiectul. Odata chiar am intentionat sa merg la un curs în circuit si am angajat un agent pentru o perioada. Cu toate astea, n-am trecut niciodata prin asta. Am vorbit în cadrul multor cluburi, în cluburi de femei, în biserici si alte organizatii. Mi-ar place sa fac mai mult asta. Nu-mi scriu niciodata discursul. Iau cateva notite si vorbesc liber, din inima, ca într-un dialog cu publicul. Se pare ca am priza la public, daca e sa ma iau dupa reactiile lor. Cred ca as fi putut fi un conferentiar de succes daca as fi fost sustinut cum trebuie.
Dupa ce am terminat cursul de ajutor de mecanic de aviatie, am fost repartizat la Coco Solo, Canal Zone, unde mi-am completat armata. Am obtinut promovari cât de repede posibil si o data am fost avansat în rang printr-un ordin special, desi eram “în plus în statie, în district si în marina”. Ofiterul meu comandant (Alva D. Bernhardt) a scris o scrisoare foarte entuziasta ca sa ma laude. Cu toate astea nu mi-a placut în marina. Îmi displacea profund diferenta care se facea între recruti si contingentul de ofiteri. Nu puteam sa suport faptul ca nu mi se dadea voie sa merg la clubul The Strangers din Colon pentru ca eram soldat. Nu puteam sa suport faptul ca nu aveam alta distractie decât în YMCA sau în baruri, care nu îmi placeau nici unele în mod constant. De asemenea nu îi suportam pe civilii care se uitau de sus la soldati.
Aceste neajunsuri au fost cauza pentru care am pus bazele clubului The Why “De ce”, un grup de soldati din Canal Zone. Ne autoproclamam societate literara, de dezbateri si dramatica. Noi am introdus dezbaterea în Canal Zone. Am organizat si am produs o piesa în trei acte care a fost jucata de mai multe ori. Ne-am impus sa dovedim ca eram “la fel de buni” ca oricine altcineva.
În acest grup l-am întâlnit pe Val Christensen. Si tot în acea perioada am întalnit-o si pe Anniel. Era fiica unui angajat de la Canal Zone. Faptul ca m-a acceptat a însemnat atunci foarte mult pentru mine.
În marina au fost doi barbati care au furat un automobil, iar autoritatile au crezut ca eu eram unul dintre ei. Am fost adus sub paza în fata ofiterului superior si acesta m-a facut cu ou si cu otet si m-a amenintat pâna când s-a descoperit ca nu eu eram omul pe care-l cautau. Nu si-a cerut scuze pentru aceasta greseala. Mi-a dat drumul cu un aer de parca ar fi fost vina mea si asta a fost de ajuns cât sa ma faca sa nu îmi placa niciodata marina.
Am fost implicat în trei sau patru accidente de circulatie, toate nesemnficative. Într-unul dintre ele compania mea de asigurare a fost cea care a platit, pentru ca lovisem în spate o masina care se afla în fata mea într-o ciocnire în lant de cinci masini. Nu am fost implicat în nici o actiune juridica în nici unul dintre aceste cazuri, cu exceptia declaratiilor sub juramânt. Am fost implicat într-un proces civil. În cele din urma l-am dat în judecata pe fostul meu partener pentru acordul asupra corporatiei de publicistica. Din punct de vedere juridic, era vorba despre “concurenta neloiala”, în care el deviase afacerile corporatiei pentru câstigul lui personal. Au fost trei puncte în proces. Unul a fost respins din lipsa de detalii. Unul a fost pierdut pentru ca un martor a prezentat curtii documente false. Stiam ca sunt false, dar nu aveam cum sa dovedesc atunci pe loc. Si a câstigat el. Iar judecatorul s-a exprimat astfel: “Probele sunt zdrobitoare”.
Îmi aduc aminte ca odata faceam o demonstratie la o masina de spalat, pentru un cuplu care intrase în magazin. Seful meu împreuna cu un alt agent de vânzari m-au urmarit cu luare aminte, dupa care seful mi-a spus: “Asta a fost una dintre cela mai grozave demonstratii pe care le-am vazut vreodata, cu exceptia unui singur lucru. Când îi întrebi daca vor sa cumpere?” Fusesem atât de prins sa îi lamuresc în privinta masinii de spalat încât uitasem sa îi intreb daca vor sa o si cumpere.
Mi-ar place sa-mi perfectionez scrisul sau ce alte talente as mai avea, într-un domeniu care sa fie cu adevarat în serviciul celorlalti. M-as bucura de rasplata financiara, dar asta nu e importanta. Cred ca as lucra doar pentru casa si masa daca as sti ca sunt de folos, macar într-o oarecare masura.
Deseori mi-am spus ca singurul lucru care mi-a placut cel mai mult a fost sa fiu scriitor si daca as fi câstigat chiar si 10 $ pe luna si as putut sa traiesc din asta, tot scriitor as fi vrut sa fiu. Daca n-as fi putut sa traiesc doar din atât, atunci as fi facut orice altceva sa-mi câstig pâinea si tot as fi fost scriitor. În prezent problema mea nu este ca nu stiu ce vreau sa fiu, ci ca nu stiu ce fel de scriitor as vrea sa fiu.
În vara când aveam treisprezece ani am participat la o întâlnire de reinitiere la biserica baptista. La întâlnirea evanghelista a participat si o orchestra de familie. Era o fata acolo cam de vârsta mea, care cânta la vioara si m-am “îndragostit” de ea. Fie ca a fost din cauza ei sau din alta cauza, am devenit foarte interesat si dupa aceea m-am convertit.
Asa cum fac în cele mai multe situatii, mi-am luat religia în serios. M-am consacrat în întregime ei. O traiam cu credinta. Am urmat toate regulile. Nu am pacatuit. Am luat de buna doctrina bisericii. Si nu dupa mult timp am devenit baiatul minune al bisericii din oras. Am simtit ca aveam chemare si am hotarât sa ma fac preot. Biserica m-a autorizat. Am tinut multe servicii bisericesti, dar nu am condus niciodata vreo înmormântare sau sa fi sustinut vreo cununie sau sa fi coordonat vreun botez sau vreo împartasanie.
M-am înscris la facultate cu intentia sa ma fac preot. Cu toate acestea, cu cât încercam mai mult sa pun lucrurile cap la cap, cu atât mai mult deveneam constient de erorile si de contradictiile grave ale dogmei baptiste si de toata încrengatura filozofiei crestine asa cum o stiam eu. Pâna la sfârsitul primului meu an acolo am fost ferm convins ca asta nu mi se potrivea câtusi de putin. Si am renuntat la ea la fel de radical si de ferm cum facusem si atunci când mi-o bagasem în cap – sau când o lasasem sa-mi intre în cap.
Dar asta nu însemna ca pusesem capat interesului meu fata de religie. Am început sa-mi concep propria filozofie. Una dintre chestiunile pe care le faceam la clubul “De ce” era sa studiem si sa discutam filozofie si religie. Am continuat sa citesc, sa studiez si sa discut astfel de subiecte cu orice ocazie.
Nu exista nici o contradictie în conceptiile mele religioase. Exista multe lacune, dar stiu ceea ce stiu. Pentru mine religia este primul concept al adevarului. Nu cred ca exista vreo biserica pe care s-o cunosc care sa fie în cautarea adevarului. Fiecare considera ca ea detine adevarul. Ele nu vor sa ma ajute sa aflu adevarul; ele nu vor decât sa venerez ceea ce ele au stabilit deja ca este adevarul. Ele nu sunt interesate de sufletul meu, decât în ideea de a-l supune conceptului pe care îl au ele. Ele sunt interesate mai mult sa ma faca sa ma port dupa un anumit tipar, pe care ele l-au pronuntat ca fiind cel mai potrivit pentru mine. Ele sunt preocupate mai mult de fiinta mea sociala decât de fiinta mea interioara. Ele nu vor sa ma elibereze cu ajutorul adevarului; ele vor sa ma înrobeasca cu conceptele lor. De multe ori am zis: “Aratati-mi o biserica sau orice alt grup care se afla în cautarea adevarului si caruia nu îi este frica de el, oriunde l-ar gasi, si am sa ma alatur acelei biserici”.
Nu pot sa concep un Dumnezeu care sa fie autoritar. Dumnezeu este un alt mod de a spune Eu, ceva în mine si legat de mine. Omul îsi creeaza o imagine proprie a lui Dumnezeu.
Raiul si iadul sunt niste instrumente pitoresti care sunt folosite pentru a impune conceptiile religioase asupra omului social. Acestea pot fi expresii fiilozofice ale erorii si ale verticalitatii în identificarea constiintei cu subconstientul.
Moartea este punctul în care omul scapa de bariera timpului, ce apartine mintii constiente. Viata nici nu începe si nici nu se sfârseste. Vorbim astfel despre ea pentru ca mintea constienta nu se poate exprima decât în termeni de timp si spatiu. Dar stim foarte bine ca acest sfârsit, acest eveniment numit moarte, nu este totul. Si daca exista ceva dupa moarte, atunci înseamna ca trebuie sa fie ceva si înainte de nastere. Viata nu tine de timp si spatiu. Timpul si spatiul sunt inventiile mintii constiente. Ele nu exista în mintea subconstienta.
Nu am trait experiente mistice deosebite. Totusi, de multe ori am observat ca exprim idei si gânduri pe care credeam ca le-am dedus pentru mine însumi, ca sa aflu dupa aceea ca ele au fost enuntate înainte de catre conducatori religiosi sau fiozofi. Dar eu nu auzisem de acesti conducatori. Singura explicatie care mi se pare plauzibila este ca m-am “conectat” la acelasi adevar de baza pe care ei l-au emis în alt timp si spatiu.
Nu cred ca aceste experiente ma separa sau ma fac diferit de oricine altcineva. Daca mie îmi apar mai des decât altcuiva asta nu înseamna decât ca eu mi-am acordat perceptia ceva mai fin decât au facut-o altii.
(B) Alcoolul. Tata bea în fiecare dimineata câte un rachiu cu apa. Eu n-am baut niciodata pâna la vârsta de 18 ani, pe vremea când vindeam reviste. Fusese o sedinta de vânzari, în Topeka, Kansas, iar directorul de vânzari avea o sticla în camera sa de hotel. Am baut si m-am ametit un pic. Dupa ce m-am înrolat în marina, am baut când eram cu ceilalti camarazi. Uneori beam pana ma îmbatam. Nu mi s-a parut niciodata ca ar fi contat prea mult daca as fi baut sau nu si mi-era indiferent ce beam, desi nu prea ma interesa berea si rareori am baut vin. Dupa ce m-am angajat la PAA au existat nenumarate ocazii de a bea în societate si uneori asta a dus pâna la betie. Dupa ce ne-am întors în State nu au mai fost bani de cheltuit pentru asa ceva si nu-mi amintesc sa fi baut ceva ani la rând. Dupa ce am fost în stare sa ne permitem, am avut mereu în casa whiskey, dar nu beam niciodata decât daca venea cineva în vizita si dorea ceva de baut.
Dupa infarctul meu, doctorul mi-a recomandat sa beau ceva înainte de cina si, pentru prima data în casnicia noastra, Anniel si cu mine am început sa bem cate o bautura. Si facem asta si în ziua de azi. Câteodata bem câte doua bauturici înainte de cina si una sau doua dupa. Daca vin în vizita prieteni sau daca suntem într-un grup în care se bea, bem, uneori pâna când ne îmbatam. Dar nu prea conteaza daca bem sau nu. În ultimii ani am aflat despre metoda de a bea vin si acum savurez vinul la cina.
(C) Droguri. Nu am luat niciodata nici un fel de droguri si nu am manifestat niciodata vreo dorinta de a lua. De fapt, nici medicamente nu iau. Nu stiu daca am luat zece aspirine în viata mea si doar de câteva ori am folosit laxative. Pe de o parte poate pentru ca nu am nevoie de ele, iar pe de alta poate pentru ca nu vreau sa devin dependent de ele. Am luat trei sau patru medicamente dupa atacul de inima, o perioada, dar într-o zi am hotarât ca nu le mai vreau si de atunci nu le-am mai luat.
În vremea aceea locuiam la o ferma a unchiului meu, Joe Welsh, tatal lui Thomas. Thomas era cam cu un an mai mare ca mine si era foarte interesat de sex. Si eu eram interesat, dar nu prea conta pentru mine atunci. Îmi aduc aminte ca obisnuiam sa discutam despre cum am putea sa le pândim pe fete si cum sa le facem sa ne lase sa le atingem. Odata, o verisoara, care locuia în Little Rock, a venit la noi în vizita. Era cam de vârsta mea, poate avea zece ani atunci. Thomas a convins-o sa mergem sa ne distram în sura si apoi m-a chemat si pe mine. Ea l-a lasat sa-i scoata pantalonii bufanti si dupa ce s-a asezat deasupra ei a început sa se frece de ea, apoi am facut si eu la fel. Nu a fost nici o penetrare.
Desi am fost foarte interesat de sex, întotdeauna mi-a fost putin cam teama sa abordez o fata. Banuiesc ca mi-a fost teama sa nu fiu refuzat sau poate ca mi-a fost teama ca “nu–i frumos”, asa cum îmi spusese mama. Nu-mi amintesc primul meu contact sexual complet. Cred ca a avut loc când aveam vreo paisprezece ani, cu o femeie mai în vârsta ca mine, pe care o agatasem pe strada în Osawatomie. Cel putin îmi amintesc ca am agatat-o. N-am aflat niciodata cine era si aproape ca n-am vorbit deloc. Am condus pâna la marginea orasului, am parcat, ea si-a scos dresurile si am avut relatii sexuale. Am dus-o înapoi si a plecat. Asta s-a întâmplat de doua sau trei ori.
Au fost mai multe astfel de relatii sexuale, dar majoritatea cu fete de vârsta mea. Era simplu în vremea aceea sa treci cu masina pe strada si sa agati vreo fata – fete dragute si usuratice. Acesta este un “pacat” pe care l-am comis în perioada mea religioasa si dupa care m-am simtit foarte vinovat. Dar ma îndoiesc ca vina era chiar atât de grava. Primul meu contact pe care l-am avut cu o prostituata de meserie a fost în Kansas City, la scurt timp dupa ce am plecat de la facultate. Împreuna cu alti colegi de studentie am plecat în Kansas City sa aducem niste masini T Fords pentru furnizorul din Ottawa. Am închiriat cea mai ieftina camera pe care am gasit-o si pâna n-am iesit sa ne luam ceva de mâncare n-am stiut ca erau prostituate de-a lungul strazii. Ele stateau la fereastra si te chemau înauntru facându-ti semn cu mâna. Am intrat si eu si am platit singurul dolar pe care-l aveam.
Dupa ce m-am înrolat în marina, am mai avut relatii sexuale si cu fete profesioniste si neprofesioniste. Niciodata nu am fost încantat cu adevarat de cele profesioniste.
Am început sa ma masturbez la vârsta de opt sau noua ani, am învatat de la baietii mai mari, mai ales de la Thomas. În primii ani de pubertate au fost doua sau trei experiente homosexuale, toate pasive. Îmi amintesc de un baiat cam nebunatic despre care se credea ca îi place contactul oral-genital. L-am lasat sa înceapa cu mine, dar nu mi-a placut. Cred ca o facusem doar fiindca voiam sa fiu în stare sa discut despre asta cu baietii mai mari, ca sa fiu ca ei. Au fost una sau doua ocazii când am acceptat avansurile unui baiat mai mare, dar m-am oprit înainte sa vina vorba de penetrare. Nu mi-a placut. Nu ma simt neaparat vinovat din cauza asta, dar pur si simplu nu-mi doream sa fac chestii din astea.
Dupa ce am fost în marina, am auzit vorbindu-se mult despre obiceiurile pederastilor si despre cum se lasau marinarii agatati de homosexuali si primeau bani pentru asta. Când eram în Philadelphia si asteptam un vapor pentru Panama eu împreuna cu un alt baiat ne-am hotarât sa vedem despre ce era vorba. Nici el nu mai avusese astfel de experiente. Am mers într-un loc în care pederastii erau de obicei la agatat. M-am lasat agatat si am fost cu un barbat într-o camera de hotel. S-a oferit sa ma plateasca, dar am refuzat si apoi am plecat de acolo cât am putut de repede.
În timpul verii când am vândut reviste am cunoscut o fata pe nume Joyce. Era singura, într-o casa de la ferma. Pregatea masa pentru mama si fratele ei care lucrau la câmp. M-a invitat la masa. Am vazut-o de mai multe ori si între noi a început o poveste de dragoste. Când m-am întors acasa pentru a-mi încheia pregatirea si chiar înainte sa plec în Panama ea a venit la Osawatomie si a stat la mine acasa cât am fost acolo. Ne-am logodit. Îmbratisarile noastre erau ceva foarte intim, inclusiv mângâierile organelor sexuale. Am discutat daca sa trecem la contactul sexual complet, dar ne-am hotarât sa asteptam pâna terminam cu armata.
Multa vreme i-am scris în mod regulat si cu afectiune. De fapt pâna în momentul când am cunoscut-o pe Anniel, care avea acelasi nume de familie cu al ei, dar fara sa fie rude. Anniel era maritata atunci cu un marinar, Jack Brenchick. La scurt timp dupa ce s-a nascut fiul lor, Bobby, el a fost transferat pe flota China, dupa care nu s-au mai vazut niciodata. Desi nu a intentat divortul, ea a considerat casatoria încheiata. Locuia cu parintii si lucra pentru Compania United Fruit pentru a se întretine pe ea si pe Bobby.
Anniel era cea mai mare dintre cei zece frati – opt fete si doi baieti. Tatal ei era mecanic la Canal. Mama ei era o femeie puternica, dominanta, iar tatal ei era un om slab. Am cunoscut-o pe ea si pe cele trei surori ale ei la o petrecere pe vapor, care fusese organizata de un marinar care lucrase pentru mine la Oficiul de Zbor de la Coco Solo. El era însurat cu o fata care îi cunostea familia foarte bine. Mi-au placut toti.
Dupa câteva zile, pe 4 iulie, când am împlinit 21 de ani, mi-am facut curaj s-o sun pe una dintre fete ca sa-i cer întâlnire. Era un act de mare îndrazneala pentru un soldat ca mine sa-i ceara întâlnire unei fete din Canal Zone. Nu eram hotarat pe care dintre fete s-o aleg si atunci mi-am zis ca o voi alege pe cea care va raspunde la telefon. Era Anniel. Si a fost de acord sa mearga cu mine la film!
M-am îndragostit destul de repede. Am încetat sa-i mai scriu lui Joyce. Nu aveam nici o sansa sa îi explic ce se întâmplase, asa ca pur si simplu nu i-am mai scris. Dupa câteva întâlniri am aflat ca Anniel era maritata si îl avea pe Bobby, care atunci avea un an si ceva. Dar asta îmi era indiferent. M-am familiarizat cu Bobby si ma duceam sa-l iau sa mergem sa ne întâlnim cu ea dupa ce termina serviciul. Banuiesc ca si ea s-a îndragostit de mine la fel de repede, fiindca imediat a înaintat actiunea de divort.
Nu eram sigur ce voiam sa fac dupa ce terminam cu armata, dar atunci am hotarat sa raman în Canal Zone. Am aplicat pentru asta si m-am prezentat la un examen al unei administratii civile pentru un post la Canal. De asemenea devenisem interesat si de PAA. Marina lucra de la 7 a.m. la 1 p.m si am început sa fac naveta de la hangarul naval unde lucram pâna la Air Corps, unde opera PAA si îmi petreceam restul zilei învatând despre linia aeriana. Pâna m-am eliberat din armata eram pregatit pentru slujba mea la PAA.
Am fost trimis mai întâi la Managua, Nicaragua. Anniel si cu mine intentionam sa ne casatorim de îndata ce îmi luam în primire noua slujba. Dar soarta nu a vrut asa. Dupa câteva luni Anniel a aflat ca are tuberculoza si i s-a recomandat sa mearga la spitalul Fitzsimmons General din Denver. Nu avea bani pentru asta, si nici parintii ei nu aveau. Mi-am scos toate economiile si i le-am dat ei, apoi i-am trimis lunar o suma de bani cât a stat acolo.
În perioada când îi faceam curte au fost niste mângâieri foarte intime, dar s-a opus dorintei mele de a avea contact deplin. Am mers pâna acolo încât ne atingeam organele sexuale si ni le apasam unul peste altul. Chiar înainte sa plece la Denver am aranjat sa zburam în Panama pentru câteva zile. Atunci a fost prima data când am avut un astfel de contact sexual complet. Primul a fost când eram cu o masina închiriata, pe un drum putin umblat. Al doilea contact a fost când ea a venit în patul meu la miezul noptii. Întotdeauna am simtit ca acel act, de a veni la mine de buna voie, a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat vreodata.
Pâna în momentul în care era gata sa plece din spital eu devenisem manager de aeroport în San Jose, Costa Rica. Am vrut sa plec de la PAA în State ca sa o iau si pe ea. Dar compania nu a gasit pe nimeni sa ma înlocuiasca. În cele din urma mi-au aranjat sa plec în Guatemala pentru sase saptamani, unde nu aveam mai nimic de facut în afara de a fi prezent acolo si i-au dat si lui Anniel un permis de calatorie din Brownsville pâna în Guatemala City. Am avut mari greutati când a trebuit sa ma confrunt cu o multime de formalitati necesare pentru a ne casatori în Guatemala. Cel mai mare impediment a fost sa obtinem o copie legalizata a sentintei de divort din Panama. Din cauza asta noi n-am fost casatoriti oficial decât dupa sase zile dupa ce a sosit hârtia. Adica pe 14 iulie si asta a fost ziua pe care am anuntat-o ca fiind ziua casatoriei noastre, de dragul mamei ei, si nimeni nu a aflat înca de diferenta. Si în prezent ne mai sarbatorim ziua de 14 ca aniversare a casatoriei noastre. Peste câteva luni vom sarbatori 32 de ani de casnicie.
Relatiile sexuale dintre noi au decurs pâna la cote maxime. Am încercat sa fim naturali si sinceri. Nu am reusit întotdeauna, dar ne-am straduit în directia asta. Am aflat multe unul despre celalalt de-a lungul anilor si înca mai avem de aflat. Pâna când a început sa sufere de aceasta boala aveam contacte sexuale cel putin o data, de doua ori pe saptamâna. Dar de când am aflat de boala ei, au fost mult mai putine. Este alegerea mea, nu a ei. Pentru ca stiu ca inima ei are nevoie de capacitatea maxima pentru a o tine în viata, m-am abtinut sa o solicit pentru activitati sexuale. Contactul sexual are o însemnatate aparte pentru ea si pentru mine si acesta este punctul în care însemnatatea lucrurilor în viata este chiar mai importanta decât viata însasi.
Niciunul dintre noi nu se teme de moarte. O consideram ca fiind experienta suprema a vietii, însemnând viata în sensul constient. Ea stie ce boala are. Alegerea este a ei. Si, dupa cum i-am spus adesea — sensul vietii nu este de a trai cât mai mult, ci de a trai cu adevarat. Atunci când o experienta, sexuala sau de alta natura, devine foarte importanta în actul de a trai în sine, nu mai conteaza daca ar putea sa scurteze factorul timp al vietii constiente.
Am avut multe conflicte în casnicia noastra. Cele mai multe dintre ele erau legate de mamosenia cu care ma trata, de faptul ca în privinta asta semana cu mama ei si din cauza sfortarii mele de ma debarasa de mamosenia propriei mele mame. Uneori ieseau scântei si de multe ori ne asezam si stateam de vorba ore în sir despre asta. Fiecare dintre noi recunosteam fara nici o rusine ca viata este un proces neîncetat de învatare.
Indiferent de conflictele pe care le-am avut uneori, trebuie sa recunosc ca în situatiile critice ea întotdeauna a reusit sa se poarte cu mine ca o adevarata femeie. Sper ca si eu am fost un barbat adevarat pentru ea.
L-am adoptat pe Bobby la scurt timp dupa ce ne-am casatorit. Am vrut sa afle si el adevarul, dar Anniel nu a fost de acord. Atunci am facut o mare greseala. I-am dat voie ei sa aleaga. Drept urmare, el n-a stiut niciodata ca a fost adoptat, pâna în ziua când s-a înrolat în marina si avea nevoie de certificatul de nastere. Nu îmi dau seama cât de socat a fost, dar stiu ca viata lui Bobby s-a schimbat dupa ce a plecat de acasa. Nu a stat în marina decât putin, apoi s-a înrolat în armata. A fost trimis în Germania. Când s-a întors a insistat sa se însoare imediat cu iubita lui din liceu. A refuzat bursa de scoala pentru veteranii de razboi, precum si oferta mea de a contribui la asta. S-a însurat si a avut foarte curând doi copii. Apoi, dupa ce s-a nascut fiul sau, cel de-al doilea, i-a facut acestuia exact ceea ce îi facuse si lui tatal biologic. A plecat si a lasat totul în urma. Nu s-a mai auzit nimic de el mai mult de 5 ani.
În tot acest timp noi am ajutat-o pe sotia lui pâna când a obtinut divortul si s-a maritat din nou. Când Bobby s-a întors în cele din urma, avea deja alta sotie si trei copii. Si au mai facut înca doi curând. I-am oferit o slujba în afacerea mea, o casa si ce a mai fost nevoie. A primit casa, dar a renuntat la slujba dupa câteva luni. Apoi s-au mutat de acolo si n-am aflat niciodata unde s-au dus. Dupa câtva timp am aflat ca îsi parasise si aceasta familie.
Nu l-am mai vazut decât o data de atunci. De curând a luat legatura cu Ann sa-i spuna ca locuia în New York cu o alta femeie. Este un om dezechilibrat, dar nu putem face nimic pentru el. Singurul lucru pe care-l stim este ca e un jucator înrait. Dar asta nu e decât o manifestare a ceva mai profund, ce nu întelegeam.
Dupa ce s-a nascut Ann, mi-am facut vasectomie, fiindca doctorii nu credeau ca Anniel ar trebui sa mai aiba copii. Desi Ann a fost copilul meu biologic, iar Bobby a fost adoptat, nu am simtit niciodata vreo diferenta între ei. Uneori ma întrebam daca ar trebui sa simt vreo diferenta. Eram foarte mândru de amândoi. Am fost profund ranit când Bobby si-a parasit familia prima data. Ma întrebam daca îi gresisem cumva cu ceva. Cel mai mare esec, daca a fost vreun esec, este ca mi-am petrecut atât de mult timp încercând sa câstig o pâine si sa îmi dezvolt propria mea cariera încât am ratat o multime de ocazii de a ma bucura de copiii mei. Acum sunt convins ca am fost prea serios atât în privinta lor, cât si în privinta mea.
Ann, care acum ia si ea LSD, nu a ne-a facut probleme în mod deosebit. M-am simtit întotdeauna apropiat de ea si de multe ori ea mi s-a destainuit. Când si-a dorit sa se marite, am lasat totul ca s-o ajutam. Când Bob, sotul ei, a spus despre el ca este mai degraba spaniol decât mexican, i-am spus sa se tina tare si sa spuna oricui în fata “Sunt mexican”. I-am spus sa fie mandru de mostenirea lui si sa nu încerce sa-si ascunda radacinile. “Esti ceea ce esti”, i-am spus. “Spune-o sus si tare si înfrunta-i pe toti”.
Pe lânga cei doi copii ai nostri, l-am avut mai multi ani si pe Bill, fratele cel mic al lui Anniel. Si eu si Anniel ne-am simtit mereu foarte apropiati de Bill. Bill a fost ultimul dintre cei zece copii. Parintii lui erau prea batrâni si prea neputinciosi ca sa-i acorde prea mult timp. L-au trimis sa locuiasca cu noi si sa mearga la scoala. N-am avut niciodata probleme cu Bill si l-am admirat întotdeauna, dar înca îi mai condamn pe parintii lui fiindca ni l-au lasat noua când nu câstigam decât 90 $ pe luna si pentru ca niciodata nu au trimis suficient pentru întretinerea lui. Asa ca trebuia sa împartim totul cu el. Nu aveam nimic împotriva sa împartim, însa nu întotdeauna ne-a placut sa ducem o povara în plus. Cu toate acestea, am facut ce am putut pentru Bill si l-am iubit ca pe copilul nostru.
Atacul de cord m-a luat prin surprindere. Habar n-aveam de vreo problema la inima. În familia mea nu se stia de vreun caz de boala de inima. M-am trezit într-o dimineata si asta a fost – o durere ascutita în piept. Doctorul a crezut ca a fost un atac foarte grav si poate ca a si fost. Totusi, m-am vindecat repede si dupa ce ne-am mutat la Three Rivers electrocardiograma nu mai arata nici o urma. Ultima, cea de acum aproape trei ani, a fost perfecta. Doctorul a spus, uitându-se la ea: “Asta este o diagrama perfecta a unei inimi perfecte. Bag mâna-n foc ca oricine s-ar uita la ea n-ar putea sa-si dea seama ca ai avut vreodata probleme cu inima.”
Asta mi-a confirmat banuielile. Infarctul fusese o chestie complet psihosomatica. M-am lasat prins în capcana unei situatii în care ma consideram extrem de nefericit. Nu-mi placea ceea ce se întampla, dar nu voiam sa renunt la câstigurile financiare din afacerile care erau pe val. Nu era nici o posibilitate sa îmi mentin si afacerile si moralitatea în acelasi timp si nici o cale de a renunta la afaceri fara a-mi periclita visul de a avea un venit când ar fi fost sa merg în Three Rivers sa scriu carti. Incapabil sa rezolv aceasta dilema, eu însumi m-am lasat prada acestui infarct.
Atacul de cord m-a facut sa-mi dau seama de ceva important. M-a împins practic sa încep sa reiau în considerare multe lucruri. De fapt, totul era vazut într-o lumina noua, în care valorile erau altele si am început sa îmi reorganizez viata, ceea ce fac si în prezent.
Cred ca am o purtare blânda si placuta si îi tratez cu caldura pe oameni. Cred ca am o voce placuta, care poate sa mângâie si sa linisteasca, elocventa si convingatoare, dar care poate fi ferma sau indignata.
Ma afecteaza foarte mult daca oamenii ma accepta sau nu sau, daca sunt de acord cu mine sau nu. Este foarte important pentru mine ca oamenii sa ma accepte asa cum sunt. Nu am pretentia sa ma placa, dar nu vreau sa ma respinga. Aceasta frica de respingere sau nevoie de acceptare este probabil cea mai mare problema a mea în relatia cu ceilalti. De asemenea îmi doresc si simt nevoia ca oamenii sa ma asculte. Nu le cer sa fie de acord cu ceea ce spun pentru ca eu o spun. Nu vreau decât sa ma asculte si atunci sa-mi verifice în felul lor acuratetea.
Nu percep întotdeauna în mod corect daca oamneii ma plac sau nu. Odata ce constat ca ei ma accepta, atunci ma pot astepta la orice din partea lor ca sa ma dezamageasca. Exact asa s-a întâmplat si cu fostul meu partener de afaceri. Daca atunci nu as fi fost atât de sigur ca îmi e prieten, ca ma placea si ma respecta, as fi putut sa-mi dau seama demult de ceea ce facea de fapt. Dar am fost complet orb, iar când sotia mea mi-a sugerat ideea asta, eu am respins-o.
Nu demult, când am discutat cu Anniel despre aceasta slabiciune, am zis ca poate simteam nevoia ca oamenii sa ma urasca sau cel putin îmi doream sa nu-mi fie frica daca ar fi facut-o.
Nu stiu sigur cum as putea sa explic conceptia mea asupra onestitatii. În întelesul de baza, onestitatea este adevar si nu exista compromisuri cu adevarul. Adevarul este pur si simplu. Cu toate astea, cinstea este rar vazuta în întelesul asta. În întelesul social cinstea este ceva diferit în privinta fiecarui individ în parte. Ceea ce este cinstit potrivit vederilor mele poate fi considerat necinstit din punctul altuia de vedere. Acelasi lucru se poate spune si despre sinceritate.
Totusi, cred eu, multi oameni ma plac, chiar si cei mai multi dintre cei care cred ca sunt de neclintit în privinta conceptiilor mele despre dreptate. De fapt nu sunt de neclintit. Mi-am dorit dintotdeauna, si chiar am fost foarte nelinistit în privinta asta, sa-mi schimb parerile, dar n-am sa mi le schimb doar ca sa se plieze într-o anumita situatie, sau ca sa-i fac pe plac cuiva. Nu-mi formez opiniile foarte repede, dar odata ce mi le-am format, nu mi le mai schimb fara sa am un motiv bine întemeiat.
El stia ca încercam sa fac pasul cu scrisul. Când mi-au fost publicate primele articole, el a cumparat mai multe copii si i-a batut la cap si pe altii despre mine. Când am reuntat la slujba si ne-am dus în sâmbata urmatoare sa-i platim chiria, i-am zis: “Dl. Rogers, daca nu vin luna urmatoare cu chiria, înseamna ca nu o am. Ca suntem într-un impas.”
Atunci el mi-a zis ceva care m-a mirat: “Uite, baiete, daca nu poti sa vii aici sase luni, nu-i problema. Ai sa-mi platesti când o sa ai. Nu mi-e frica de asta. Du-te si fa-ti treaba.”
Era exact ceea ce aveam nevoie atunci. Cineva care sa creada în mine. Si acum îmi dau lacrimile când ma gândesc la asta si voi fi mereu recunoscator pentru încrederea care mi-a fost acordata de catre cineva care n-a avut nici un alt motiv mai bun s-o faca decât onestitate si credinta si încredere într-o alta fiinta umana. Nu stiu daca as fi reusit sau nu fara acest ajutor. Ceea ce stiu este ca mi-a facut sfortarea mult mai placuta.
Sper sa am ocazia sa fac si eu asta pentru cineva. Sper ca am facut lucruri asemanatoare pentru altii si ca o sa mai fac asta de multe ori.
Scris la data de 1 si 2 ianuarie 1963.
Asadar, cam acesta era genul de om care eram când am fost integrat în programul experientei LSD, cel putin asa cum m-am vazut cu ochii mei. A fost pentru prima data în viata mea când am încercat sa ma analizez si când am recitit prima data am fost putin surprins de unele dintre lucrurile pe care le-am asternut pe hârtie; multe dintre ele nu le-am spus niciodata nimanui.
Sunt sigur ca atunci când unele dintre rudele sau prietenii nostri vor citi asta, vor fi surprinsi. Unii ar putea sa ofteze pe ici pe colo, iar altii ar chicoti. Dar oricare ar fi reactiile lor, nici unul, nici Anniel, nu ma va iubi mai putin din cauza ca sunt asa cum sunt. Daca cineva considera de cuviinta sa nu o faca, atunci voi sti ca în cazul acelei persoane iubirea nu se afla pe primul loc. Dupa ce am trait experienta LSD stiu ca acolo unde exista secretosenie si întuneric nu poate exista iubire. Iubirea nu rezista decât în lumina stralucitoare a zilei. Sunt ceea ce sunt.
“De ce vrei sa te schimbi?”m-a întrebat cineva. “Noua ne place de tine asa cum esti.”
“Nu e nici o problema cu tine!?”, a spus altcineva, dar a ridicat tonul spre finalul propozitiei, destul cât s-o transforme într-o întrebare, dupa care s-a uitat ciudat la mine.
“Ei bine, eu sub nici o forma nu vreau sa ma uit la mine însumi”, mi-a spus cineva cu prudenta. “Îmi place asa cum sunt.”
“De unde stii ca asta nu te va schimba în rau?” m-a întrebat altul. “Eu nu mi-as lasa mintea pe mâna nimanui.”
Mi se parea ca toti începeau sa se uite ciudat la mine. Simteam ca unii ma considerau vreun nesabuit însetat de aventura, în vreme ce altii erau de parere ca eram o persoana cel putin excentrica, daca nu cumva chiar dezechilibrata într-o masura necunoscuta pâna atunci.
Nu ma asteptam la astfel de reactii si cu siguranta nu la unele pozitive. Si desi nu îmi pasa de asta, ei totusi ma necajeau si ma enervau. Nu ma deranja ca se uitau la mine ca la cineva care îsi dorea sa încerce noile concepte, însa nu-mi placea ideea ca eram considerat un trasnit. Eram o persoana serioasa, cu capul pe umeri. Se prea poate sa fi fost ceva mai avansat în gândire, dar cu siguranta nu eram vreun ciudat sau deplasat sau radical diferit fata de majoritatea oamenilor. Si pot sa spun ca-mi displace acest gen de clasificare.
Cu toate acestea, odata cu acest disconfort m-a cuprins o teama cuibarita adânc înauntrul meu. Si daca acesti oameni aveau dreptate? Poate ca eram un trasnit; poate ca aveam cu adevarat nevoie de experienta asta. Sau poate ca experienta asta m-ar fi schimbat într-un fel care nu mi-ar fi placut. Oare chiar îmi doream sa ma schimb? Ce nu era în regula cu mine asa cum eram? De ce n-as fi putut sa merg în continuare, asa cum o facusem de 54 de ani? Nu reuseam sa gasesc nici un raspuns satisfacator la aceste întrebari.
Pe lânga ceva bibliografie despre institut, a mai fost si un formular de autobiografie pe care institutul mi-l cerea înainte de a începe programul. Am luat hotarârea sa îmi scriu autobiografia conform formularului respectiv doar ca sa vad cum arata pentru mine. Si atunci nu eram sigur ca voi continua cu programul, dar daca o faceam, as fi trecut de partea cea mai grea si daca nu, ar fi fost interesant sa vad cum ma încadram în cerintele formularului. Asa ca m-am asezat în fata masinii de scris si am asternut totul direct, fara sa tin cont de stilul de scris si fara sa fac vreo modificare sau redactare.
În momentul când am scris-o, nu eram sigur daca cineva o va citi vreodata si daca as fi elaborat-o, probabil n-ar fi fost decât doi sau trei cercetatori care ar fi vazut-o. Pentru ei nu as fi fost deloc o persoana, ci as fi devenit “Anamneza nr. XXX, alb, barbat, 54 de ani” sau cine stie ce alta clasificare. Pe ei nu eu, omul, îi interesa; ei erau interesati de subiectul în chestiune. Pentru ei nu eram o fiinta, ci doar o statistica. Prin urmare nu aveam nici un motiv sa ma cramponez, sa am retineri sau sa am de gând sa ma simt jenat daca altcineva ar fi aflat niste lucruri pe care nu le mai dezvaluisem niciodata.
Cu exceptia unei redactari minore pentru a corecta greselile si pentru a schimba unul sau doua nume pentru a-i scuti de vreo jena pe cei pe care i-am mentionat în ea, ceea ce urmeaza este autobiografia exacta, asa cum am scris-o în secret. Paragrafele numerotate sunt luate din formular.
AUTOBIOGRAFIA LUI MALDEN GRANGE BISHOP
1. Motivatia de a lua LSD.
Vreau sa stiu mai mult despre mine însumi. Vreau sa descopar cine sunt eu. Vreau sa învat sa iubesc mai profund, mai complet. Pentru mine iubirea este acea stare în care iubirea îsi este siesi propria rasplata si în care cel care iubeste nu cere nimic în schimb de la cel iubit. Iubirea este libertate. Vreau sa fiu liber în iubire. Vreau sa-mi regasesc identitatea cu infinitul si prin regasirea acestei relatii sa-mi regasesc si relatiile cu fiintele apropiate – sotia mea, copiii mei, prietenii. De asemenea mai vreau sa-mi gasesc locul în lumea sociala în care traiesc. În prezent ma aflu la o rascruce în cariera mea profesionala. Vreau sa renunt la obstacolele scrierii tehnice, pentru ca simt ca nu îmi ofera libertatea pe care mi-o doresc. Domeniul scrierii tehnice mi-a adus o mare satisfactie, precum si recompense financiare considerabile, dar acum asta nu ma mai face fericit. Sunt mai interesat de comportamentul uman decât de realizarile sale tehnice. Vreau sa lucrez cu oameni, nu cu lucruri.Am abordat LSD-ul fara a avea idei fixe sau anumite pretentii în privinta a ceea ce ar trebui sa faca pentru mine. Nu vreau decât sa aflu cine sunt eu, iar restul va veni de la sine.
2. Locul nasterii si împrejurarile.
M-am nascut la data de 4 iulie 1908, în Russell, Arkansas, un orasel micut de 161 de locuitori. Mama mea înca nu împlinise 18 ani, iar tatal meu avea aproape 21. Am fost primul lor copil. Locul în care m-am nascut era o casa mica de doua camere, construita din scânduri neslefuite de stejar, cu sipci care acopereau crapaturile. Mama si tata acoperisera peretii interiori cu o hârtie lipita cu o pânza ca de tifon, care a fost batuta în cuie pe scândurile aspre.3. Primii ani de viata, etc.
Primele mele amintiri sunt de când aveam cam 18 luni, când mergeam de-a busilea prin casa si m-am taiat la deget într-un borcan spart. Îmi amintesc locul, degetul sângerând, plânsetul meu, pe mama care a venit la mine. Îmi amintesc si de o zi însorita, când mergeam împreuna cu tata printr-un plin de buruieni, pe drumul înapoi spre atelierul sau de fierarie, într-o dupa masa. Erau albine care bâzâiau în jurul margaretelor. Voiam sa prind si eu una si, pâna la urma, tata, dupa ce m-a avertizat, mi-a spus sa încerc. Îmi amintesc cum m-am întins si mi-am facut mâna caus în jurul unei albine de pe un boboc de margareta. Albina m-a întepat imediat si am izbucnit în hohote de plâns. Tata m-a luat în brate si m-a dus la atelierul lui, a mestecat o bucata de tutun si mi-a lipit-o pe locul întepaturii si din nou mi-a spus ca era numai vina mea.Am multe amintiri de când eram la tata în atelier, stând la bancul lui de lucru si privindu-l cum lucreaza, uitându-ma la aschiile rasucite care ieseau în sus din rindeaua lui, din cutitoaie, sau care cadeau din burghiu; cum îl urmaream punând la forja piese de fier, în special potcoave si apoi cum sufla în foale si cum taia si îmbina potcoavele pe nicovala sa; amintiri de barbati care tineau si uneori puneau la pamânt cai sau catâri, în timp ce tata îi potcovea; cum îl priveam construind si reparând roti de carute si cum le urca pe ax si ma lasa sa le vopsesc cu vopsea rosie ca focul, învârtindu-le în jurul lui.
Mai târziu tata a renuntat la atelierul sau pentru a deveni seful unei coopertive mestesugaresti din sat. Noaptea studia dreptul. Îmi aduc aminte ca ma duceam la cooperativa si îl vedeam stând la un birou mare. Si îmi amintesc ca în fiecare sâmbata seara aducea acasa o punga mare de bomboane.
Nu-mi amintesc sa ma fi apucat vreodata pandaliile sau daca am facut în pat sau de vreun cosmar. Îmi amintesc în schimb de mai multe boli – bolile copilariei, tuse magareasca, oreion, friguri si febra si de scarlatina din cauza careia era sa mor. Cele mai multe dintre acestea au aparut dupa ce tata a fost omorât si îmi amintesc ca am simtit ca “ghinionul” nostru a început odata cu moartea sa.
Îmi amintesc ca eram considerat un tocilar si eram luat peste picior de catre alti baieti, dar asta nu ma împiedica sa ma simt în continuare foarte mândru ca stiam mai mult decât ei. Nu eram puternic sau mare, asa cum erau baietii din jurul meu si de multe ori încasam pumni de la unii dintre ei. Îmi amintesc în special de un var (Thomas Welsh) si de fiul cel mare al unui doctor (Everett James), amândoi mai mari decât mine ca vârsta, care simteau o mare placere, cred, sa ma ia la bataie, pâna când, în cele din urma, am ripostat. L-am lovit pe Thomas cu pusca de lemn pe care mi-o facuse tata si aproape ca l-am doborât. Everett mi-a tinut calea pe o alee într-o seara pe la asfintit si atunci am apucat un picior de scaun dintr-o gramada de gunoi si l-am batut de i-au mers fulgii. Aceste victorii ma faceau sa ma simt bine, dar ma întristau pe de alta parte, pentru ca nu întelegeam de ce trebuia sa ma lupt în felul asta.
4. Familia. (A) Tatal (William Clayton Bishop).
Tatal meu era un om masiv, cântarind peste 120 kg, si avea peste 1,90 m. Era al doilea din patru frati. El era cel studios si intelectual din familie. Nu avea decât o clasa primara, dar îsi petrecea mult timp citind si studiind multe chestii, în special de drept. Chiar înainte sa moara trecuse un test de avocatura. Procurorul districtului era prietenul sau cel mai apropiat. Din câte îmi amintesc, era un om blând si ma lua în cârca si ma ducea acasa de la atelier sau de la cooperativa. Mama spunea întotdeauna ca era cel mai bun om care a trait vreodata.Era clar ca era un barbat ambitios. În momentul când a murit era implicat în treburile oraselului si era presedinte al comitetului scolii si al SIA (Asociatia pentru îmbunatatirea scolii, anterioara PTA). Îmi amintesc ca sub conducerea lui scoala a fost marita de la doua la trei încaperi si s-a adaugat si clasa a noua. De fapt, la vremea când a fost ucis, a treia sala de clasa era construita chiar de fratele lui mai mic, Forrest.
Dupa ce a preluat cooperativa, tata a angajat mai multi barbati sa lucreze acolo. Printre ei era si un barbat (John Best), a carui sotie era bolnava psihic si cu care avea patru copii. Tata s-a împrietenit cu ei si a ajutat-o pe sotie sa fie internata într-un sanatoriu de stat. Barbatul era un tip labil si folosea morfina, care nu erau greu de gasit în vremea aceea. Pentru ca era labil si nu presta o munca satisfacatoare, tata l-a concediat. Fiindca nu terminase lucrul la niste rame de ferestre la o casa în constructie, tata s-a dus la atelier într-o sâmbata dupa prânz, ca sa încheie lucrarea.
Eu uscam niste vase pentru mama când am auzit niste împuscaturi. “Best l-a împuscat pe Bill!” a strigat mama si am fugit amândoi, tinându-ne de mâna, la o strada jumatate mai încolo, la atelier. Tata era întins pe trotuar, cu sângele tâsnindu-i pe gura si pe nas. A încercat sa-i spuna ceva mamei, dar a murit în câteva clipe.
Mi-aduc aminte ca atunci am spus: “Si acum cine-o sa ma mai apere pe mine?” Mama m-a trimis s-o anunt pe sora ei, matusa Sue, mama lui Thomas, cel care ma batuse. Am legat un siret în jurul gâtului unui catel pe care-l aveam (îl chema Tooster) si am alergat jumatate de km sa-i dau vestea matusii Sue.
Forrest, cel mai mic dintre frati, si-a facut aparitia imediat, fiind de fata când am ajuns la partea ca a fost împuscat acolo unde lucra, la noua sala de clasa a scolii. Forrest, care locuia cu noi, ne-a consolat dupa aceea pe mine si pe mama si ne-a spus sa nu ne facem griji, fiindca ne va ajuta el cât va putea.
Mai târziu am aflat ca Best s-a dus direct la seriful oraselului si i-a predat pistolul, spunându-i: “Tocmai l-am împuscat pe singurul prieten pe care l-am avut vreodata”. Motivul pentru care o facuse a fost o neîntelegere în privinta a 2,50 $ pe care Best pretindea ca îi mai are de încasat si despre care tata a spus ca îi platise deja de doua ori. Nu a fost nimeni de fata sa vada exact ce a fost între cei doi barbati înainte de a se trage cu arma.
Sunt sigur ca l-am idealizat peste masura pe tata. Nu aveam decât sapte ani cand a fost ucis. Abia dupa multi ani am încercat sa-l vad într-o lumina mai realista. Si asta s-a vazut în atitudinea pe care am abordat-o fata de Forrest.
Când tata a fost ucis, sora mea (Glayo) nu avea decat 18 luni. Nu stiu ce s-ar fi întâmplat cu noi daca nu ar fi aparut Forrest sa ne ia în grija lui. Si dupa patru ani mama s-a maritat cu el. Oricum, nu l-am acceptat niciodata ca tata. El era, sa fie foarte clar, unchiul meu si nici el si nimeni altcineva nu ar fi putut vreodata sa-l înlocuiasca pe tata. În vremea aceea îi spuneam “unchiu” si am continuat sa-i spun asa mult timp dupa ce am plecat de acasa.
Forrest era si el un barbat masiv. Dar asemanarea lui cu tata se rezuma la asta. El nu era ambitios. Era placut, amabil si nu parea sa-si doreasca altceva decât sa-i ajute pe ceilalti. Aceasta lipsa de ambitie, aceasta lipsa de impulsionare de a “ajunge cineva” obisnuia sa ma calce pe nervi. Singurul lucru pe care dorea sa-l faca el era, se pare, sa se ocupe de cultivarea pamântului. Totusi nu prea a avut de-a face cu asta. Si-a petrecut toata viata sa ne poarte noua de grija, apoi s-a mutat în Kansas ca sa-l îngrijeasca pe tatal sau si pe matusa sa si apoi s-a întors în Arkansas, pentru ca mama sa-i poata creste pe copiii matusii Sue dupa ce ea a murit, apoi s-a mutat în California ca sa gaseasca un mediu mai uscat pentru o deficienta pe care o avea sora mea.
Numai dupa ce am crescut am început sa-mi dau seama de ceea ce facuse el, de faptul ca modul în care traise îsi avea propria grandoare si cât de nerecunoscator fusesem eu. Si cu toate ca înca îl consider drept un barbat slab, fiindca o lasa pe mama sa-l domine, am învatat multe lucruri de la el. Si atunci am început sa-i spun “Tati”.
(B) Mama (Mary Etta Newman). Mama era o femeie micuta. Fusese o femeie frumoasa în tinerete, dar devenise gârbovita în anii maturitatii. A fost a patra fiica dintr-o famile de patru surori si un frate. Mama sa a murit când a nascut-o. Tatal ei s-a recasatorit, dar mereu a urât-o pe mama ei vitrega, care a murit dupa câtiva ani. A fost crescuta mai mult de sora ei, Sue si de aceea s-a simtit obligata sa aiba grija de copiii ei, când Sue si sotul ei au murit la scurt timp unul dupa altul.
Era genul de persoana foarte abila, înfipta. Întotdeauna am simtit ca a ramas cu o amaraciune adânca din cauza mortii timpurii a tatalui meu. Sunt sigur ca n-a iubit niciodata pe nimeni în afara de el. I-a purtat un mare respect lui Tati, dar sunt sigur ca nu l-a iubit niciodata cu adevarat si cu siguranta nu l-a iubit deloc asa cum l-a iubit pe tata. Cred ca a simtit ca a fost fortata de împrejurari.
Nu a încercat niciodata sa-mi spuna ce sa fac, dar m-a încurajat sa merg la scoala si sa studiez ca sa ajung cât mai sus. Nu a încercat sa-mi spuna spre ce sa ma îndrept, nici macar sa-mi bata apropouri, dar era în stare sa se angajeze sa spele rufe ca sa ma ajute sa merg la scoala. Doar de curând am aflat cât de mult îsi dorea sa reusesc sa ajung cineva si cum s-a repercutat cest lucru asupra celorlalti copii din familie. Au mai fost doua fete pe care le-a avut cu Forrest. Cea mai mica dintre ele (Bernita) mi-a spus, dupa ce a murit mama: “Stii, niciodata nu mi-a placut de tine, fiindca mama spunea de obicei ca niciunul dintre noi nu va reusi în viata cu exceptia ta. Zicea asa: “Malden este singurul care va ajunge undeva.”
Glayo si-a parasit sotul la scurt timp dupa ce s-a nascut fiul sau si s-a întors sa traiasca acasa. Ea a locuit cu Tati si cu mama (sau ei au locuit cu ea) pâna când au murit ei, în octombrie 1961. Glayo, împreuna cu fiul ei, Charles, care atunci avea 20 de ani, au plecat cu masina din Earlimart, California si se îndreptau spre Lancaster sa ia prânzul de duminica cu Bernita. Pe o portiune de drum neteda si dreapta, când soarele stralucea sus, chiar înainte de amiaza, un sofer beat a depasit linia continua si i-a lovit în plin. Tata a murit pe loc. Mama a mai trait câteva minute. Glayo a ramas infirma pe viata si oarba. Charles a ramas si el infirm pe viata. Si astfel tata, mama si tatal meu vitreg si unchi au fost ucisi toti de catre niste oameni alienati mintal – tata de catre unul care era dependent de narcotice, cu un pistol, iar mama si tatal meu vitreg de un alcoolic cu o masina.
Multi ani dupa ce tata a fost ucis am avut resentimente fata de omul care l-a omorât. Nu sunt sigur însa ca asta era o chestiune atât de profunda cum pretindeam. Când eram doar un baiat îmi spuneam ca daca l-as fi vazut vreodata pe John Best, l-as fi omorât, dar nu asta intentionam cu adevarat. Cred ca spuneam lucrurile astea pentru ca simteam ca asta era de asteptat de la mine si de fapt la asta se asteptau la vremea respectiva când ma aflam în acea sectie din Sud. L-am vazut pe John Best într-un grup mic de barbati, dupa mai mult de 20 de ani. Era în fata unei case de întâlniri, unde urma sa aiba loc o întrunire a unei asociatii de fermieri. Mi s-a cerut sa vorbesc scurt la întâlnire. Nu l-am recunoscut. Tati era cu mine si el l-a recunoscut. Când mi-a spus cine era tipul pur si simplu am iesit. Tati a venit dupa mine. “Nu-l urasc pe omul asta”, am zis. “Asa este”, a zis Tati. Mi-am cerut scuze ca nu mai pot lua cuvântul (care era oricum în afara programului) si am plecat. Nu îl urasc pe omul care mi-a ucis mama si tatal vitreg. Înca nu m-am interesat daca a fost sau nu deferit justitiei. Cu toate ca am simtit o pierdere adânca, nu am fost mâhnit de moartea lor. Mama suferise doua atacuri de cord cu doi ani si jumatate înainte si de atunci fusese tintuita la pat. Tata a avut grija de ea. Era pe duca si el si era coplesit de doua temeri – îi era frica sa nu moara ea si sa-l lase singur, dar îi era frica sa nu moara nici el, fiindca atunci ceilalti nu ar fi avut grija de ea. “Sper sa mor înaintea ei”, spunea adesea. Printr-un ciudat joc al sortii, dorinta i-a fost îndeplinita, pentru ca ea a trait cu câteva minute mai mult decât el.
(C) Frati, surori. Nu am nici un frate. Am doar o sora , Glayo si doua surori pe jumatate vitrege, Kathleen si Bernita. Bernita s-a nascut dupa ce am plecat de acasa, iar Kathleen avea cam patru ani când am plecat la scoala si apoi în marina. Nu le-am cunoscut niciodata prea bine. Nu am cunoscut-o cu adevarat niciodata pe Glayo, dar am admirat întotdeauna anumite lucruri la ea. A fost dintotdeauna o fata muncitoare, hotarâta, care si-a petrecut toata viata crescându-l pe fiul sau. Întotdeauna am crezut ca nu facuse bine ca nu s-a maritat din nou, pentru ca baiatul sa aiba un tata. Banuiesc ca aici e vorba de o chestie nevrotica foarte profunda în relatia cu fiul ei. Totusi nu i-am marturisit niciodata ceea ce credeam. Dupa accident mi-am petrecut o mare parte din timp încercând sa ma ocup de treburile ei si s-o ajut sa-si refaca viata. Cu toate acestea, am aflat curând dupa aceea ca Charles, care împlinise 21 de ani, a considerat ca e în stare sa se descurce el cu asta, iar eu m-am retras complet. Ma întâlnesc cu Bernita câteodata si destul de rar cu Kathleen. Amândoua sunt genul dominant de femeie si amândoua sunt maritate cu niste barbati mototoli. Nu am nimic în comun cu ele.
(D) Impresii asupra familiei. Reactii. Cred ca familia mea a fost mândra si fericita de micile mele succese în viata – mai ales mama si tatal vitreg. Ei mi-au cumparat mereu toate articolele si materialele publicate, le-au citit si le-au aratat si prietenilor. De când Bernita mi-a dezvaluit despre atitudinea mamei, îmi dau seama ca aceste succese probabil erau privite cu resentimente de catre surorile mele. Famila mea a fost pentru mine un motiv de mândrie, însa de când am plecat de acasa nu am fost într-o relatie foarte apropiata cu ei.
(E) Bunicul din partea tatalui (Morris Allen Bishop). Bunicul dinspre tata a avut o mare influenta asupra vietii mele. El, spre deosebire de fiii sai, era un barbat micut de statura (fiii sai semanau cu mama lor, care era o femeie foarte înalta). Când am venit eu pe acolo si pentru ca eram mic la început, familia a zis ca “îi semanam lui”. Asta ma facea foarte mândru. El a fost doctor de tara în Arkansas. A fost crescut în Osawatomie, Kansas, unde sora lui (Sarah Brown) s-a maritat cu unul din famila Browncare, care, dupa doua saptamâni, a fost ucis împreuna cu John Brown în incidentul de pe feribotul lui Harper. A devenit interesat de medicina când a fost infirmier în Razboiul Civil si apoi a plecat în Arkansas ca sa se însoare, sa practice medicina si sa-si întretina familia. Dupa ce i-a murit sotia (înainte sa ma nasc eu), s-a pensionat si s-a întors în Osawatomie sa traisca împreuna cu Sarah. Ea era profesoara de muzica si avea o mica proprietate si pensie. A devenit interesat de geologie si de arborele genelaogic al familiei sale. În fiecare vara venea în Arkansas sa petreaca doua trei luni împreuna cu noi. Aceste perioade erau speciale pentru mine. Obisnuiam sa merg dupa el de-al lungul caii ferate care se construise de curând (atunci se chema Iron Mountain Line, acum se numeste Missouri Pacific) si culegeam pietricele ciudate pentru el. El se aseza pe sine si îmi explica despre ele. Nu îmi aduc aminte ce zicea, dar am multe amintiri despre cum o facea. Se prea poate ca interesul meu în chestii tehnice sa se fi trezit odata cu acele discutii si sunt sigur ca devenisem nepotul lui favorit, pentru ca stateam si îl ascultam.
Dupa ce ne-am mutat în Kansas ca sa avem grija de amândoi, mi-a fost mereu foarte apropiat. Mintea lui se parea ca o ia razna în ultimii ani si odata m-am gândit ca “se vestejise” din cauza anilor de studiu si de interes în multe subiecte. Unul dintre putinele lucruri care mi-au ramas de la parintii mei este un portret mare oval, al bunicului. Acum atârna pe perete în biroul meu.
5. Studii.
Am “trecut “ prin toate cele trei sali de clasa de la scoala Russell. Am absolvit clasa a noua într-o clasa de patru elevi. Am fost mereu în fruntea clasei. Asta era un motiv de mândrie pentru mine. Multi ani am fost la scoala fara sa pierd nici o zi si fara sa întârzâi. Am lipsit de la scoala de mai multe ori din cauza ca am fost bolnav, dar numai când îmi era imposibil sa fiu prezent. Mi-a placut scoala atunci si de-a lungul anilor – si îmi place si în ziua de azi.Îmi amintesc ca erau doi profesori în Russell. Unul era domnisoara Lydia, învatatoarea de la clasa întâi. Am fost dat la scoala la 5 ani (în acel an împlinisem 5 ani în iulie). Stiam deja toata cartea de citire, ceva din tabla înmultirii s.a.m.d. O iubeam pe domnisoara Lyidia si eram mândru ca eram cel mai bun scolar al sau. Si totusi mi-a frânt inima când m-a plesnit într-o zi. Nu-mi aduc aminte de ce m-a plesnit, dar îmi aduc aminte ca asta era o pata teribila pe mândria mea. Totusi nu i-am purtat pica fiindca ma plesnise.
Celalalt era domnul Middleton, care venise din Searcy, o resedinta de tara, ca sa conduca si sa predea la oras. Pentru ca era “venit de departe” (cam 30 km) si pentru ca stia atât de multe, eu credeam ca este o persoana foarte importanta. Era un barbat subtirel, gârbovit, cu umerii trasi. Cred ca era infirm, dar nu sunt sigur. Dar aceste defecte îmi erau indiferente. El era profesorul din sala cea mare, iar eu am fost foarte mândru când am ajuns sa învat în încaperea aceea.
Dupa ce am absolvit clasa a noua la Russell, nu mai era nici o scoala pe care as fi putut s-o urmez acolo. De aceea Tati a luat atunci hotarârea sa ne mutam în Kansas - ca sa-mi dea o sansa sa ajung la liceu si în plus sa poata avea grija de bunicul si de matusa Sarah. Acum înclin sa cred ca motivul cel mai întemeiat era ca vroia ca eu sa merg la scoala în continuare.
În urmatorii trei ani am urmat liceul în Osawatomie. Am fost un elev mediu. Devenisem foarte interesat si implicat în unele activitati. Eram în echipa de discutii. Am cântat în Glee Club, desi nu stiam sa cânt si nici acum nu stiu. Eram prea mic pentru fotbal si basket, dar am devenit suporter. M-am ocupat de sala de teatru. Am fost directorul de publicitate al ziarului, apoi directorul comercial al anuarului si aveam un soi de birou de clasa, tot timpul. M-am implicat în orice chestiune artistica în care puteam, inclusiv într-o serie de spectacole de semi-profesionisti împreuna cu un mic grup care colabora cu scoala noastra. Am scris chiar si un numar de comedie pentru mine, pe care l-am sustinut cu orice prilej, incluzând petrecerile private. Desi materiile mele erau interesante si nu mi se pareau dificile, activitatile extrascolare mi le amintesc cel mai bine. Nu a fost nici un profesor care sa se faca remarcat, desi îmi aduc aminte si astazi de multi dintre ei. În al doilea an de liceu am devenit profund interesat de religie, ceea ce am sa povestesc mai pe larg ulterior. Din cauza acestui interes am renuntat la Osawatomie pentru a urma Universitatea Ottawa din Ottawa, Kansas. Dupa liceu, am vrut cu disperare sa merg la facultate, dar nu erau bani pentru asta. Se parea ca trebuia sa lucrez o vreme ca sa pun niste bani deoparte. Totusi, a doua zi dupa ce a început scoala am renuntat la slujba pe care mi-o luasem la o farmacie si am plecat la Ottawa cu o bancnota de douazeci de dolari în buzunar si cu binecuvântarea parintilor mei, mânat de speranta. Am urmat scoala un an la Ottawa. Am început ca student la teologie pentru ca la vremea respectiva ajunsesem la concluzia ca asta era “chemarea” mea. În anul acela am tuns iarba, am spalat geamuri, am curatat seminee, am desfundat canale, am lucrat într-o casa de filme, am facut orice îmi statea în putinta sa câstig un ban ca sa-mi pot continua scoala. De câteva ori am slujit ca înlocuitor de preot la biserica. Nu am fost un student foarte bun si aproape ca am picat la limba greaca. Si baanuiesc ca a fost asa pentru ca tot timpul si energia mea erau cheltuite în încercarea de a-mi câstiga traiul. Am gasit timp sa ma angajez în dezbatere si sa devin primul student de anul întai care a participat la toata activitatea scolii în anul acela.
Mi s-a facut o reducere a taxei fiindca eram student la teologie, dar mi s-a cerut sa semnez o declaratie pentru suma respectiva, cu învoiala sa platesc suma în cazul în care nu deveneam preot. Nu am devenit preot, asa ca dupa doi sau trei ani, când eram în marina, le-am scris celor de la scoala si le-am spus ca vreau sa îmi platesc datoria. Am început sa le trimit câte 5 $ pe luna din solda mea de 21 $. Totusi la un moment dat am încetat sa mai trimit bani, chiar daca nu terminasem de platit. Asta m-a îngrijorat ani la rând. A fost singura datorie pe care nu mi-o achitasem vreodata. Deseori îmi spuneam ca într-o buna zi am sa dau o fuga pâna acolo ca sa scap de ea. Si asa am si facut acum trei ani. Nici nu mai îmi aminteam cât mai ramasese. Am plecat la Ottawa împreuna cu sotia mea si am intrat în biroul directorului. Nu mai era nimeni dintre cei pe care-i stiam eu sau care sa-i fi cunoscut macar pe cei pe care-i stiam eu. I-am spus ca în 1925 am semnat o declaratie pe care nu mi-o onorasem înca, dar acum eram gata s-o platesc, daca mi-ar fi spus cât ar mai fi ramas din ea. El m-a refuzat politicos, spunându-mi ca nu le datorez nimic. Am insistat, iar el a început sa caute. Au gasit ca mai trebuiau achitati 25 $. L-am rugat sa adauge si dobânda pâna la data respectiva, ceea ce a însemnat aproape 40 $. Am platit si am facut si o donatie pentru noua lor biblioteca. Ceea ce m-a facut sa ma simt bine.
Nu mi-a placut ca a trebuit sa renunt la colegiu, dar se parea ca nu aveam nici o sansa de a continua. Singura speranta era sa obtin un post la una sau doua bisericute ca preot suplinitor. Totusi, eram convins la vremea aceea ca nici Biserica Baptista, nici religia crestina nu mi se potriveau.
Dupa câteva luni m-am înrolat în marina. Am trecut direct de la antrenamentul de pe nava la scoala de ajutori de mecanici de aviatie de la Great Lakes, Illinois si am absolvit cursul cu note peste medie.
Desi am continuat sa studiez multe subiecte, nu m-am reîntors la scoala pâna în 1937, când am încercat sa învat metoda de scris. Am urmat cursurile de la scoala serala pentru adulti din Los Angeles si Santa Monica mai mult de doi ani. Acolo, la acele cursuri, am învatat ceea ce stiu despre tehnica scrisului.
Acum câtiva ani am participat la un curs special de Gândire Creatoare la Universitatea din California de Sud. Aceasta era o chestiune inovatoare, dar nu stiu cum si de ce fusesem invitat. Era un curs experimental sponsorizat de Biroul de Cercetare al Marinei. Cursul mi-a placut, însa nu eram deloc de acord cu ceea încercau sa realizeze prin el. Ei încercau sa descopere procesul creativ prin aceea ca îi angajau pe oameni în proiecte creatoare sau prin a-i mentine în afara muncii de creatie. Simteam foarte clar ca procesul creativ nu poate functiona decât în libertate, iar asta nu poate fi niciodata comandat si nici negat.
În asta consta, dupa parerea mea, singurul scop autentic al învatamântului. Aceea de a te cunoaste pe tine însuti. Sunt sigur ca învatamântul nu începe si nici nu se termina cu scolile. Eu nu mi-am pierdut niciodata interesul de a învata. Acesta este si unul dintre motivele pentru care doresc sa iau LSD. A învata nu trebuie sa fie singura cauza pentru a obtine o slujba mai buna, sau un salariu mai bun. De fapt consider ca acest fel de a învata nu este deloc a învata cu adevarat. A învata îsi este siesi propria rasplata.
6. Aspecte economice.
În timpul scolii am lucrat pe oriunde puteam. Inclusiv sa lustruiesc pantofi într-o frizerie, sa car apa minerala într-o farmacie, sa ajut un electrician, sa vând tot felul de chestii din usa-n usa – picturi religioase, alifii, reviste. Primul meu succes a fost în vânzarea de abonamente la o revista. M-am alaturat unei echipe dupa ce am renuntat la colegiu. Ei lucrau în orase cu Better Homes & Gardens, iar în zonele rurale cu Successful Farming and Dairy Farmer, toate fiind publicate de Meredith Publications of Des Moines, Iowa. La vremea respectiva Successful Farming era o revista importanta si singura a carei vânzare conta. Totusi îmi venise o idee sa vindem Better Homes & Gardensin în cluburi si în grupuri de femei, dând organizatiei respective o suma de bani daca se completa un anumit procent de membri care îsi faceau abonament. Ideea a mers de minune si brusc, ca tânar, eram privit cu alti ochi. De fapt oficiul de expediere din St. Louis a auzit de mine si au încercat sa ma ademeneasca sa plec de la Meredith. Aveam optsprezece ani atunci.A fost o greseala sa ma transfer la Oficiul de Expediere. Treaba mea era sa merg în oras si sa iau un baiat cu mine sa vând abonamentele, iar eu am continuat cu vânzarile, iar ei i-au dat bicicleta baiatului. Într-un fel compania nu era pregatita sa se ocupe de expedient si nu mi-au dat bicicletele la timp, iar eu am devenit foarte nemultumit si m-am dus la Des Moines sa încerc sa vorbesc cu Meredith sa ma lase sa vând Better Homes & Gardens în cluburi.
Însa nu a mers asa cum as fi vrut. La vremea aceea puternica revista de azi Better Homes & Gardens nu era decât o publicatie medie. Ei doreau sa promoveze Successful Farming, care si azi este medie. În timp ce discutam aceste lucruri am trecut într-o dimineata pe la centrul de recrutare în marina si m-am înrolat în armata. Nici nu-mi trecuse vreodata prin gând sa fac asta. Nu mai vazusem niciodata marea. Nu aveam nici o atractie fata de marina. A fost o chestie de moment, pe care nici acum nu mi-o pot explica.
În marina am lucrat o vreme ca percutor pentru aerograf si apoi ca ajutor de zbor. Am obtinut doua scrisori de apreciere pentru ideile pe care le pusesem la punct – una pentru o metoda de înregistrare a timpului de zbor si alta pentru o metoda de codificare.
Înainte sa plec din marina am aranjat sa merg sa lucrez pentru Pan American Airways în Panama. Pe atunci eram în serviciul Statiei Navale Aeriene Coco Solo, Canal Zone. Am început sa lucrez pentru PAA chiar din ziua în care am fost lasat la vatra si am fost trimis la Managua, Nicaragua, ca functionar de de teren. Dupa sase luni, în timpul uneia dintre multele restructurari ale PAA, am fost eliberat din functie. Dar scrisoarea de eliberare a fost anulata a doua zi pentru ca tipul care o scrisese fusese si el eliberat din functie. Am ajuns în cele din urma sa fiu promovat ca director de Aeroport la Puntarenas, Costa Rica. Am lucrat pentru PAA timp de sase ani. Mi-a placut munca si salariul mi-a fost marit pâna când a ajuns la cel mai mare nivel. Am plecat de la Puntarenas la San Jose, unde m-am ocupat de operatiune aproape patru ani, apoi m-am întors în Panama ca director de aeroport la Cristobal. Acolo unde erau folosite aceleasi dotari pentru hidroavioanele noastre ca atunci când îmi facusem eu serviciul în marina.
Mi-a placut întru totul munca pe care o prestam pentru PAA în perioada cât linia aeriana era îmbunatatita. Dar interesul mi-a scazut dupa ce totul a fost pus la punct si disparusera oportunitatile de a organiza si crea noi proceduri. Am creat niste chestii noi si am cunoscut sistemul în întregime. Printre ideile noi erau niste trucuri pentru canalizarea aeroportului. Acestea, dupa cum a spus mai târziu inginerul sef al aeroportului, au scutit compania de a plati 150.000 $ pentru un singur aeroport.
Aceasta idee a canalizarii a fost primul subiect despre care am scris în primul meu articol de revista. Fusesem interesat de scris, dar nu ma gândisem niciodata sa devin scriitor. Am scris un articol care a fost vândut revistei de aviatie, apoi publicatiei lunare McGraw-Hill, iar acum Saptamânii Aviatiei. Am primit 15 $. Asta mi-a imprimat o noua directie în gândire. Am scris un alt articol pentru ei. Apoi am schimbat cu fictiunea. Însa fictiunea nu se vindea.
Tocmai se încheiase o etapa din viata mea. Atunci eram casatorit si aveam doi copii. Bobby era deja la scoala. Trebuia sa ma hotarasc daca aveam de gând sa ramân pentru tot restul vietii în America Latina, ceea ce este un loc foarte frumos în care sa traiesti, sau sa ma întorc în State sa caut domenii mai largi si mai noi. Dupa zece ani în America Latina ajunsesem într-un punct fara prea multe alte perspective. Am hotarât sa ma întorc, mai ales pentru ca ma framânta nevoia de a scrie.
I-am trimis pe Anniel si pe copii cu un avion la Glendale, California, cea mai îndepartata destinatie pentru care am putut scrie un permis si i-am urmat si eu dupa câteva luni. Îmi mai ramasesera niste saptamâni de concediu. Când eram în vacanta, D. G. Richardson, directorul de operatiuni de la Divizia de Vest a venit la Glendale sa discute cu mine despre demisie. El mi-a oferit sa-mi aleg orice aeroport în noua bransa de pe coasta Pacificului sau oricare din America Centrala. Le-am refuzat pe toate.
Aceasta decizie de a ramâne în State a fost una dintre deciziile majore din viata mea. La scurt timp dupa asta, Rich, asa cum l-am numit mereu cu totii, m-a sunat din Brownsville, Texas, sa-mi spuna ca PAA planuia sa redeschida Aereovias Centrales, o linie secundara din El Paso la Mexico City, si vroia sa stie daca as fi fost de acord sa preiau aeroportul El Paso. Am fost de acord si am plecat imediat la El Paso, iar familia m-a urmat dupa câteva zile. Totusi linia nu a mai fost deschisa din cauza diferendelor guvernului mexican în privinta pilotilor mexicani. Am locuit în El Paso sase luni, iar când planul a esuat mi-am dat demisia.
În aceasta perioada mi-am încercat talentul la scris, dar nu la modul prea serios. Am devenit interesat de vânzarile de asigurari de viata si am pus la punct o noua idee pe care i-am sugerat-o Agentiei Generale din Houston. Ei au fost interesati de ideea mea, totusi nu prea entuzisamati.
Când am demisionat de la PAA am decis sa-mi vizitez parintii, care se mutasera înapoi în Arkansas, asa ca am plecat din El Paso la Dyess, Arkansas. În vremea aceea Val Christensen locuia cu noi. Val si cu mine ne întâlnisem în Panama cât am fost în marina, iar el era în armata. Am devenit prieteni buni si suntem si în ziua de azi. Lui Val i-a placut ideea mea despre asigurare si dupa ce mi-am lasat familia în Arkansas, m-am dus împreuna cu el la Houston sa ne prezentam ideea.
Am petrecut aproape trei luni în Houston si am ramas fara nici un ban. Nu aveam destui bani sa pun în aplicare ideea si pâna la urma a trebuit sa renunt la ea. Ne-am întors în Arkansas cu buzunarele goale.
Val si-a încercat norocul în Mt. View, Tennessee, unde a gasit o slujba amarâta în clubul de veterani. Eu mi-am gasit pâna la urma o slujba de comis voiajor pentru un producator de medicamente, în care trebuia sa caut doctori, farmacii si spitale. Trebuia sa ajung la Peoria, Illinois, pentru pregatire, dar nu aveam nici un ban. Asa ca am taiat copaci în locul lui Tati, i-am carat în curte cu un catâr si apoi i-am despicat si i-am facut lemne de foc. I-am vândut cu un dolar stogul. Cu 8 dolari am plecat la Peoria. Când am ajuns acolo compania mi-a pus la dispozitie o camera si masa si m-a platit cu 35 $ pe saptamâna.
Mie îmi fusese desemnat un teritoriu din Texas. Prima data mi-am dus familia la Wichita Falls, apoi la McKinney, sa locuim acolo. Plateam 7,5 $ pe saptamâna pentru masina. A trebuit sa cumpar cauciucuri si un radiator. Asta a fost 2,5 $ pe saptamâna. Din cei 25 $ ramasi Anniel lua 12,5 $ pentru ea si pentru copii, iar eu luam ceilalti 12,5 $ pentru calatorie si restul. Acesta era bugetul cu care am trait aproape un an.
Ca vânzator de medicamente nu am avut succes. Pâna la urma compania a întrerupt activitatea în zona, iar eu n-am ramas cu nimic. Între timp Val îsi facuse un rost în California si avea o mica slujba (120 $ pe luna) la Casa Veteranilor. Îmi scria mereu sa vin în California, spunându-mi ca puteam sa traim cu totii din salariul lui pâna as fi gasit eu ceva. Si atunci am început sa vând masini de spalat Maytag McKinney. Am luat hotarârea sa acceptam oferta lui Val. Am vândut un set de farfurii de fantezie pe care le adusesem din Panama, pentru care am primit destui bani ca sa ajungem în California. Am ajuns în West Los Angeles cu o hârtie de douazeci de dolari si 2 penny.
Am început sa vând masini de spalat în Beverly Hills. Dar n-am câstigat niciodata prea mult. Asta era în 1937, iar concurenta era crâncena si salbatica. Nu am reusit sa ma pun în postura de a face uz de acele tertipuri de care toti spuneau ca ai nevoie ca sa poti vinde. Pâna la urma a aparut un post vacant la spalatoria de la Spitalul Veteranilor. L-am primit pentru 90 $ pe luna. Treaba mea era sa tin evidenta cearsafurilor murdare si sa-i dau îngrijitorului de salon câte o chitanta pentru fiecare.
În toate aceasta perioada am continuat sa cochetez cu ideea de a scrie. De anul Nou 1937 a fost ziua în care am luat o a doua decizie majora. Pâna în acel moment ma framântasem destul în încercarea de a ma hotarî ceea ce voiam sa fac, ce voiam sa fiu. Erau multe lucruri care ma interesau si pentru multe dintre ele aveam talent. Totusi, nici unul dintre ele nu îmi oferea ceea ce as fi vrut. Apoi mi-a venit ideea, sau decizia, ca voiam sa ma fac scriitor. În acea zi am ajuns la concluzia ca vreau sa fiu scriitor sau cel putin mi-as fi petrecut tot restul vietii încercând sa fac asta. Indiferent ce ar fi trebuit sa fac, îmi doream sa-mi duc acest tel la îndeplinire.
Asta mi-a oferit o motivatie, iar munca mea, de a tine toata ziua evidenta rufelor murdare, a devenit suportabila. Când am ajuns în fata masinii mele de scris (pe care o pastrasem din anii de marina) aveam un nou tel. Dar nu mi-a trebuit mult pâna sa-mi dau seama ca era ceva ce nu stiam în privinta scrisului. Am început sa caut ajutor. Si atunci a fost momentul când am descoperit scoala serala pentru adulti.
Nu aveam suficienti bani sa cumpar benzina ca sa ajung la cursuri sau sa cumpar mijloace de scris. Nu ne ramanea nici un banut din cei 90 $ din care traiam. Asa încat am pus un anunt în curte în care scriam ca repar masini de scris, aspiratoare si masini de cusut. Nu aveam telefon. Când cineva s-a oprit si mi-a cerut sa îi repar ceva, am pus banii deoparte pentru scris. De asemenea am tapetat si am redecorat o casa în schimbul unor lectii particulare de scris.
Într-un an mi-am vândut primul meu articol de revista. Iar dupa trei ani vindeam tot ceea ce scriam în timpul liber. Primele articole erau despre aviatie, un subiect pe care-l cunosteam. Apoi am început sa ma interesez de domeniul detectivism autentic, despre care, la vremea respectiva, scriau cam treizeci de reviste. Acest domeniu ma interesa nu doar ca subiect de scris, ci si ca cercetator al comportamentului uman. De multe ori ma întreb daca nu cumva uciderea tatalui meu nu a jucat un rol important în interesul meu pentru criminalistica. Desi scriam povestire tipica despre detectivi, autentica, mi-am petrecut o mare parte din timp sa citesc dosare, înregistrari si alte materiale pentru a depista de ce oamenii respectivi s-au comportat în felul acela.
Desi încercam din greu sa economisim bani, se parea ca de fiecare data când vindeam o povestire erau zece motive pentru care sa cheltuim banii. Copiii cresteau si aveau nevoie de mai multe. Ne-am descurcat atât de mult timp cu atât de putin, încât mereu trebuia sa înlocuim haine, obiecte casnice, s.a.m.d. Deseori am discutat daca n-ar trebui sa încercam sa traim doar din ceea ce scriam eu. Ne-am facut socoteala ca daca am fi economisit 500 $ as fi putut sa iau o pauza si sa încerc.
N-am avut niciodata 500 $ pusi deoparte. Nu aveam decât 52,25 $ când am luat a treia decizie importanta. Într-o buna zi mi-am dat demisia de la slujba de la spalatorie si când am ajuns acasa Anniel mi-a citit ceva schimbat pe fata. “Ce s-a întâmplat?”, m-a întrebat. “Draga mea, eu sunt scriitor”, i-am spus.
“Sa câstigi o pâine”, a spus ea dupa ce m-a sarutat, “Asta e treaba ta. Trebuie sa fii fericit. Atâta vreme cât avem un acoperis deasupra capului si avem ce pune pe masa, eu nu ma plâng.” Si niciodata nu s-a plâns.
Ne-am dramaluit fiecare banut. Chiar l-am întrebat pe propietar daca am fi putut sari peste chirie, daca ar fi fost cazul la un moment dat, iar el a fost de acord. Am presupus ca as fi putut sa rezist trei luni, poate mai mult, chiar daca nu as fi vândut nimic. Dar, asa cum avea sa se întâmple, am vândut prima chestie pe care am scris-o în saptamâna urmatoare si nu am mai sarit peste nici o chirie si ne-am platit toate facturile la timp.
Am devenit unul dintre cei mai importanti producatori de materiale politiste din tara. Am scris sute de povestiri si articole. De asemenea am initiat un nou tip de povestire, în care scopul era îndreptat mai mult spre a afla de ce decât cine.
Incidentul Pearl Harbor a aparut chiar când ajunsesem la apogeu. Si atunci m-am implicat în activitati de razboi, am aplicat pentru o delegatie la Air Corps si în cele din urma am plecat sa lucrez la Douglas Aircraft ca inspector. În orice caz, eram scârbit de risipa care se facea si am decis ca puteam sa fac mai mult cu masina mea de scris decât la Douglas. Cam în aceeasi perioada si-a deschis portile prima firma de subcontractare în publicatii tehnice de pe Coasta Pacifica. Eu am fost primul scriitor tehnic pe care l-au angajat. Mie mi se potrivea ca manusa, având în vedre scrisul si experienta mea în aviatie.
Am lucrat mai multe luni si am devenit cel mai cunoscut om în domeniu. Air Corps mi-a sugerat sa-mi încep o afacere pe cont propriu. Nu am luat asta în considerare pâna când nu am descoperit ca angajatorul meu era implicat în unele afaceri dubioase. Mi-am deschis propriul birou. Apoi am început sa-mi consolidez reputatia de a produce cele mai bune manuale tehnice de pretutindeni. Înca ma bucur de aceasta reputatie, iar cartile mele au fost folosite de multe ori ca standarde. Multe dintre inovatiile mele sunt folosite în prezent pe scara larga.
În timpul razboiului am produs foarte putine copii comerciale. Dupa razboi aproape ca nu mai existau publicatii tehnice si atunci m-am întors la domeniul revistelor. Odata cu izbucnirea incidentului coreean a aparut o cerere brusca de publicatii tehnice. Pentru o vreme am lucrat în ambele domenii. Cererea în domeniul tehnic luase o asemenea amploare, iar reputatia mea începuse sa creasca odata cu asta, încât am fost nevoit sa iau o noua decizie importanta. Nu mai puteam sa lucrez în ambele domenii. Si de vreme ce domeniul tehnic era mai profitabil, am decis sa îmi dedic tot timpul acestuia pâna ce cresteau copiii si ajungeau la casele lor. Si apoi, visam sa ne luam tot si sa ne mutam într-o comunitate mica unde sa-mi dedic tot timpul pentru a scrie ceea ce voiam mai mult, fara sa-mi pese de cât de comercial era.
Am avut timp sa fac niste chestii comerciale – ceva radio, un film si un roman. Am angajat niste ajutoare în domeniul tehnic, dar nu am vrut niciodata sa ma extind dincolo de limitele controlului personal asupra afacerilor. Si pentru asta am fost criticat de altii din domeniu. Era o cerere constanta pentru serviciile mele, dar am rezistat presiunilor si de multe ori am refuzat contractele pompoase.
În 1955 Anniel si cu mine am plecat într-o excursie de weekend si am aterizat la Three Rivers oarecum întâmplator. Ne-a placut si ne-am întors în alt weekend, dupa o luna. Am vazut o proprietate de vânzare de-a lungul râului si am cumparat-o. Acesta este locul în care veneam atunci când aveam ocazia. Cât despre Compton, unde locuisem timp de zece ani, am hotarât ca cel mai bun lucru penrtu mine era sa-mi extind afacerile de publicistica tehnica, sa-mi iau un partener si sa ma întretin din aceste afaceri dupa ce as fi ajuns la Three Rivers.
Multi ani am cochetat cu ideea de a angaja pe cineva care era mai tânar cu zece ani decât mine si fata de care simteam o afectiune foarte puternica. Ma împrietenisem cu el si îl ajutasem sa ajunga de la New York în California. Încercasem o data sa intru în afaceri cu el, dar niciunul dintre noi nu avea nici un ban. Era un evreu care avea multe pe cap. Avea o sotie si doi copii. Când a vrut sa intre în domeniul tehnic i-am aranjat sa îsi ia o slujba la o alta firma care avea cincizeci de angajati. De-a lungul anilor ne-am vazut în mod frecvent. Vorbeam despre o eventuala asociere în munca noastra, dar nu se contura nimic clar.
Era ceva normal sa îmi îndrept atentia catre el. Iar el era încântat sa ma urmeze. Am format o corporatie si i-am dat jumatate din ea pentru 10.000 $. Simteam ca era un cadou consistent, de vreme ce reputatia mea nu câstigase nimic din asta si nici afacerile pe care le aveam. Dar îmi doream sa fac asta. I-am zis ca nu-mi doresc decât sa mai ramân cinci ani în afacere, dupa care m-as fi mutat la Three Rivers. Apoi putea sa-i ramâna lui.
Afacerile s-au extins rapid. În scurt timp aveam 26 de angajati si în primul an am obtinut cam 200.000 $ din valorificarea publicatiilor. Am fost director al comitetului de conducere si presedinte. Eu conduceam afacerile, iar el se ocupa de sectorul de vânzari. Desi aspectul economic arata promitator, eu nu eram fericit si deveneam din ce în ce mai nefericit. Si dintr-odata m-am aflat în postura unui director, confruntându-ma cu tot felul de probleme care nici nu-mi placeau si pe care nici le întelegeam prea bine. Si am mai descoperit ca publicatiile mergeau într-o directie care nu mai tinea cont de standardele pe care le stabilisem cândva. Fusesem fortat sa ma bazez pe persoane care nu erau competente. Si asta ma îngrijora.
Partenerul meu lucra din greu. Îi placea. Vindea mai multe afaceri decât aveam noi capitalul sa producem si ma presa în continuu sa împrumut bani din afacere, din avutul personal, din orice. La vremea respectiva se testa ideea folosirii computerelor si a masinilor automate de calcul pentru anumite categorii de date tehnice. El a vrut sa se implice în acest domeniu si am fost si eu de acord ca aparitia automatizarii cataloagelor devenise o certitudine. Împreuna cu alti doi cunoscuti, dintre care unul care stia multe despre automatizare, am pus la punct o companie de procesare cu parteneriat de 30-30-30-10 % care sa lucreze în asociatie cu corporatia.
Apoi, în 1957, a aparut o schimbare brusca pe toate planurile. M-am trezit într-o dimineata ca fac infarct. Am stat în spital o saptamâna si înca doua saptamâni acasa în pat. El a fost foarte atent cu mine în aceasta perioada si îmi zicea mereu ca tot ce trebuia sa fac era sa las totul în seama lui si voi vedea ca va avea grija de mine. Dar nu prea puteam sa ma împac cu ideea asta. Îmi era teama de ceea ce ar fi urmat. Între noi se conturase un conflict în privinta calitatii publicatiilor. Eu insistam ca fiecare carte trebuie sa fie de cea mai buna calitate, fie ca aducea profit sau nu. Iar el insista ca singurul etalon al unei carti bune era daca era acceptata si daca se platea pentru ea, fiindca eram în afaceri ca sa facem bani, nu sa ne facem un renume. Fiindca voiam bani de la clienti, nu laude.
În privinta afacerilor avea dreptate. Dar în privinta aspectului artistic eu aveam dreptate. Nu era nici o cale de a împaca si capra si varza. Si pentru ca eu eram la conducere, am reusit sa-mi impun punctele de vedere macar teoretic, daca nu si practic. Cu toate acestea, presiunea era mare si în cele din urma am ajuns în situatia în care eram gata sa las afacerile în seama lui. M-am întâlnit cu el la birou într-o sâmbata dimineata pregatit sa las lucrurile sa decurga astfel. Totusi el mi-a spus atunci ca se gândise bine si se hotarâse ca vrea o separare completa. Atunci s-a oferit sa îmi cumpere jumatatea mea sau sa-mi vânda jumatatea lui, dupa cum socotise valoarea companiei contabilul nostru, care era în comitetul de conducere si care detinea 10% din parteneriat.
Si de vreme ce el nu avea niciun ban si nu putea sa cumpere de la mine decât cu bonuri, am fost de acord sa cumpar eu partea lui. Si desi nu eram de acord unul cu altul în etica afacerilor, nu aveam nici cea mai mica suspiciune în privinta lui. De fapt am spus de multe ori ca nu aveam pretentia ca opiniile mele erau mai bune decât ale lui, ci doar ca erau diferite. Asa încât am considerat cifrele corecte, iar când contabilul m-a asigurat ca era o întelegere cinstita între noi, i-am platit o suma în bani lichizi si pe lânga asta i-am dat si un cec saptamânal de 200 $ timp de mai mult de un an. În plus i-am oferit de buna voie partea mea de profit de 30% din firma de procesare si am cazut de acord sa continuam sa mentinem asociate cele doua afaceri.
Dupa o saptamâna am auzit zvonuri din care reiesea ca fostul meu partener si prieten nu era chiar atât de prietenos cum crezusem, iar în câteva saptamâni am aflat ca afacerea era orientata dinspre grupul meu spre grupul lui si spre firmele concurente de la care el câstiga niste procente. La început nu-mi venea sa cred. Pur si simplu nu-mi închipuiam ca el ar fi putut sa-mi faca asa ceva. Dar faptele erau prea evidente. Am mai descoperit ca cifrele asupra carora convenisem nu erau cele corecte, iar contabilul îi era asociat în secret. Un alt contabil mi-a aratat unde am fost pacalit cu câteva mii de dolari, fara sa mai pun la socoteala afacerea pe care o pierdusem.
Nu-mi pasa de unele dintre acestea. Înca ma recuperam dupa atacul de cord. Tot ce îmi doream era sa pun lucrurile la punct. Am pus în vânzare corporatia, însa nu existau ofertanti rezonabili. Am discutat cu Anniel despre asta si am hotarat sa închidem afacerea, sa luam banii care-i mai aveam si sa ne construim o casuta în Three Rivers, iar eu sa încep sa scriu carti pâna când sau dadeam faliment sau o scoteam la capat. Apoi mi-a mai venit o idee si m-am gândit ca as putea sa ma descurc daca mi-as fi continuat o parte din afaceri la Three Rivers si le-as fi condus de acolo. Era o idee revolutionara, însa am aflat ca multi dintre vechii mei clienti erau gata sa accepte.
Împreuna cu câtiva clienti apropiati am construit o casa în Three Rivers si ne-am mutat în ea. La trei luni dupa aceea fiica mea împreuna cu ginerele meu (Ann si Bob) ne-au urmat si Bob a început sa lucreze pentru mine. Curând aveam o afacere de familie. Am cumparat o mica presa si am început sa public lucrari comerciale cât si militare. Chiar am fondat o revista de profil si o vreme am publicat-o.
N-am mai avut probleme cu inima si am fost declarat complet vindecat, în schimb Anniel începuse sa sufere de o boala cronica de inima. În cele din urma ajunsese în situatia ca nu mai avea chef de nimic. Pâna atunci fratele ei mai mic (Bill) lucra pentru mine. Desi nu prea aveam timp sa încep sa scriu carti, am scris totusi o carte despre scrierea tehnica.(“Apuca-te de scris, tinere”) pe care am publicat-o noi însine si pe care o vindeam prin posta.
Fiindca Anniel dorea sa ma opresc, am închis afacerea. I-am lasat pe Bob si Bill sa plece si am vândut aparatura si am început înca o data sa ma implic în scrierea comerciala. Am dus-o pe Anniel la Spitalul UCLA, unde i-au facut niste analize din care reiesea ca artera coronara dreapta era complet astupata. Acum întelegeam, pentru prima oara, de ce nu se simtea ea bine de atâta vreme. Si asta însemna de asemenea ca trebuia sa ne aranjam viata tinând cont de acest lucru.
Si acesta este punctul în care ne aflam în prezent. În ultimul an am scris o carte si un articol de revista, care nu s-a vândut înca si am pus la punct mai multe articole si idei de carti care sunt puse în circulatie de catre agentul meu (Alex Jackinson). De asemenea, am rescris cartea “Apuca-te de scris, tinere” într-o forma de brosura de prezentare adresata publicului larg si este programata pentru publicare anul acesta sub titlul “Milioane pentru confuzie”.
Am continuat sa ma ocup de câtiva clienti tehnici, în special de o companie pentru care am lucrat mai mult de optsprezece ani. Câstig destul de la ei cât sa putem merge mai departe.
Pe lânga interesul meu în comportamentul criminal, am devenit interesat de întreaga problema sociala a crimei. Am vizitat multe dintre institutiile de detentie din California si unele din alte state, am început sa cercetez subiectul. Odata chiar am intentionat sa merg la un curs în circuit si am angajat un agent pentru o perioada. Cu toate astea, n-am trecut niciodata prin asta. Am vorbit în cadrul multor cluburi, în cluburi de femei, în biserici si alte organizatii. Mi-ar place sa fac mai mult asta. Nu-mi scriu niciodata discursul. Iau cateva notite si vorbesc liber, din inima, ca într-un dialog cu publicul. Se pare ca am priza la public, daca e sa ma iau dupa reactiile lor. Cred ca as fi putut fi un conferentiar de succes daca as fi fost sustinut cum trebuie.
7. Situatia militara.
M-am înrolat în marina în octombrie, 1926. Nu stiu de ce am facut asta. Eram un tânar foarte nefericit dupa o saptamâna pe câmpul de instructie. Nu mi-a placut în marina, dar trebuia sa profit de situatie pe cât posibil, pe durata termenului.Dupa ce am terminat cursul de ajutor de mecanic de aviatie, am fost repartizat la Coco Solo, Canal Zone, unde mi-am completat armata. Am obtinut promovari cât de repede posibil si o data am fost avansat în rang printr-un ordin special, desi eram “în plus în statie, în district si în marina”. Ofiterul meu comandant (Alva D. Bernhardt) a scris o scrisoare foarte entuziasta ca sa ma laude. Cu toate astea nu mi-a placut în marina. Îmi displacea profund diferenta care se facea între recruti si contingentul de ofiteri. Nu puteam sa suport faptul ca nu mi se dadea voie sa merg la clubul The Strangers din Colon pentru ca eram soldat. Nu puteam sa suport faptul ca nu aveam alta distractie decât în YMCA sau în baruri, care nu îmi placeau nici unele în mod constant. De asemenea nu îi suportam pe civilii care se uitau de sus la soldati.
Aceste neajunsuri au fost cauza pentru care am pus bazele clubului The Why “De ce”, un grup de soldati din Canal Zone. Ne autoproclamam societate literara, de dezbateri si dramatica. Noi am introdus dezbaterea în Canal Zone. Am organizat si am produs o piesa în trei acte care a fost jucata de mai multe ori. Ne-am impus sa dovedim ca eram “la fel de buni” ca oricine altcineva.
În acest grup l-am întâlnit pe Val Christensen. Si tot în acea perioada am întalnit-o si pe Anniel. Era fiica unui angajat de la Canal Zone. Faptul ca m-a acceptat a însemnat atunci foarte mult pentru mine.
8. Situatia juridica.
Nu am fost niciodata arestat, amendat sau închis. Când aveam cam 12 ani erau câtiva baieti care spargeau în mod regulat doua magazine generale din Russell. Au încercat sa ma convinga sa ma alatur lor. Aproape ca am acceptat, însa nu am fost în stare s-o fac. Am fost de acord sa nu-i pârasc. Însa n-am fost nevoit sa mai pastrez secretul prea mult, fiindca au fost prinsi cam tot atunci. Mereu m-am bucurat ca nu am cedat insistentelor de a merge cu ei.În marina au fost doi barbati care au furat un automobil, iar autoritatile au crezut ca eu eram unul dintre ei. Am fost adus sub paza în fata ofiterului superior si acesta m-a facut cu ou si cu otet si m-a amenintat pâna când s-a descoperit ca nu eu eram omul pe care-l cautau. Nu si-a cerut scuze pentru aceasta greseala. Mi-a dat drumul cu un aer de parca ar fi fost vina mea si asta a fost de ajuns cât sa ma faca sa nu îmi placa niciodata marina.
Am fost implicat în trei sau patru accidente de circulatie, toate nesemnficative. Într-unul dintre ele compania mea de asigurare a fost cea care a platit, pentru ca lovisem în spate o masina care se afla în fata mea într-o ciocnire în lant de cinci masini. Nu am fost implicat în nici o actiune juridica în nici unul dintre aceste cazuri, cu exceptia declaratiilor sub juramânt. Am fost implicat într-un proces civil. În cele din urma l-am dat în judecata pe fostul meu partener pentru acordul asupra corporatiei de publicistica. Din punct de vedere juridic, era vorba despre “concurenta neloiala”, în care el deviase afacerile corporatiei pentru câstigul lui personal. Au fost trei puncte în proces. Unul a fost respins din lipsa de detalii. Unul a fost pierdut pentru ca un martor a prezentat curtii documente false. Stiam ca sunt false, dar nu aveam cum sa dovedesc atunci pe loc. Si a câstigat el. Iar judecatorul s-a exprimat astfel: “Probele sunt zdrobitoare”.
9. Ambitii.
Nu mi-am dorit niciodata sa fac avere. Mi-am dorit siguranta. Si vreau ceva mult decât lucruri, vreau sa fiu eu. Cel mai fericit sunt atunci când îi sunt de folos cuiva sau servesc o cauza. Îmi place sa operez cu idei mai mult decât cu lucruri. Sunt sigur ca n-am fost un vânzator fericit pentru ca, pentru mine, acesta era un joc de a face rost neaparat de cumparatori pentru un lucru. Acest gen de agresiune nu mi se potrivea. Îmi placea sa le prezint lucrul respectiv – si sa îi las pe ei sa aleaga daca vor sa cumpere sau nu.Îmi aduc aminte ca odata faceam o demonstratie la o masina de spalat, pentru un cuplu care intrase în magazin. Seful meu împreuna cu un alt agent de vânzari m-au urmarit cu luare aminte, dupa care seful mi-a spus: “Asta a fost una dintre cela mai grozave demonstratii pe care le-am vazut vreodata, cu exceptia unui singur lucru. Când îi întrebi daca vor sa cumpere?” Fusesem atât de prins sa îi lamuresc în privinta masinii de spalat încât uitasem sa îi intreb daca vor sa o si cumpere.
Mi-ar place sa-mi perfectionez scrisul sau ce alte talente as mai avea, într-un domeniu care sa fie cu adevarat în serviciul celorlalti. M-as bucura de rasplata financiara, dar asta nu e importanta. Cred ca as lucra doar pentru casa si masa daca as sti ca sunt de folos, macar într-o oarecare masura.
Deseori mi-am spus ca singurul lucru care mi-a placut cel mai mult a fost sa fiu scriitor si daca as fi câstigat chiar si 10 $ pe luna si as putut sa traiesc din asta, tot scriitor as fi vrut sa fiu. Daca n-as fi putut sa traiesc doar din atât, atunci as fi facut orice altceva sa-mi câstig pâinea si tot as fi fost scriitor. În prezent problema mea nu este ca nu stiu ce vreau sa fiu, ci ca nu stiu ce fel de scriitor as vrea sa fiu.
10. Religia
În familia mea nu a fost nici un fel de educatie religioasa. Nu stiu care erau orientarile tatalui meu în privinta asta. Ce stiu este ca nu era membru al nici unei biserici. Nu au existat conceptii religioase puternice nici de o parte nici de alta a familiei mele. În Russell erau doua biserici - metodista si baptista. Îmi amintesc ca obisnuiam sa particip la unele dintre scolile de duminica atunci când dl. Miller, un barbat mai în vârsta, venea sa ma ia de acasa. Parintii mei nu au fost niciodata împotriva bisericii, dar nici nu au acceptat-o vreodata. Mama spunea mereu sa fac cum cred eu si nu s-a dus niciodata la biserica pâna când nu am devenit eu interesat, dupa care a renuntat în momentul când o terminasem si eu cu biserica.În vara când aveam treisprezece ani am participat la o întâlnire de reinitiere la biserica baptista. La întâlnirea evanghelista a participat si o orchestra de familie. Era o fata acolo cam de vârsta mea, care cânta la vioara si m-am “îndragostit” de ea. Fie ca a fost din cauza ei sau din alta cauza, am devenit foarte interesat si dupa aceea m-am convertit.
Asa cum fac în cele mai multe situatii, mi-am luat religia în serios. M-am consacrat în întregime ei. O traiam cu credinta. Am urmat toate regulile. Nu am pacatuit. Am luat de buna doctrina bisericii. Si nu dupa mult timp am devenit baiatul minune al bisericii din oras. Am simtit ca aveam chemare si am hotarât sa ma fac preot. Biserica m-a autorizat. Am tinut multe servicii bisericesti, dar nu am condus niciodata vreo înmormântare sau sa fi sustinut vreo cununie sau sa fi coordonat vreun botez sau vreo împartasanie.
M-am înscris la facultate cu intentia sa ma fac preot. Cu toate acestea, cu cât încercam mai mult sa pun lucrurile cap la cap, cu atât mai mult deveneam constient de erorile si de contradictiile grave ale dogmei baptiste si de toata încrengatura filozofiei crestine asa cum o stiam eu. Pâna la sfârsitul primului meu an acolo am fost ferm convins ca asta nu mi se potrivea câtusi de putin. Si am renuntat la ea la fel de radical si de ferm cum facusem si atunci când mi-o bagasem în cap – sau când o lasasem sa-mi intre în cap.
Dar asta nu însemna ca pusesem capat interesului meu fata de religie. Am început sa-mi concep propria filozofie. Una dintre chestiunile pe care le faceam la clubul “De ce” era sa studiem si sa discutam filozofie si religie. Am continuat sa citesc, sa studiez si sa discut astfel de subiecte cu orice ocazie.
Nu exista nici o contradictie în conceptiile mele religioase. Exista multe lacune, dar stiu ceea ce stiu. Pentru mine religia este primul concept al adevarului. Nu cred ca exista vreo biserica pe care s-o cunosc care sa fie în cautarea adevarului. Fiecare considera ca ea detine adevarul. Ele nu vor sa ma ajute sa aflu adevarul; ele nu vor decât sa venerez ceea ce ele au stabilit deja ca este adevarul. Ele nu sunt interesate de sufletul meu, decât în ideea de a-l supune conceptului pe care îl au ele. Ele sunt interesate mai mult sa ma faca sa ma port dupa un anumit tipar, pe care ele l-au pronuntat ca fiind cel mai potrivit pentru mine. Ele sunt preocupate mai mult de fiinta mea sociala decât de fiinta mea interioara. Ele nu vor sa ma elibereze cu ajutorul adevarului; ele vor sa ma înrobeasca cu conceptele lor. De multe ori am zis: “Aratati-mi o biserica sau orice alt grup care se afla în cautarea adevarului si caruia nu îi este frica de el, oriunde l-ar gasi, si am sa ma alatur acelei biserici”.
Nu pot sa concep un Dumnezeu care sa fie autoritar. Dumnezeu este un alt mod de a spune Eu, ceva în mine si legat de mine. Omul îsi creeaza o imagine proprie a lui Dumnezeu.
Raiul si iadul sunt niste instrumente pitoresti care sunt folosite pentru a impune conceptiile religioase asupra omului social. Acestea pot fi expresii fiilozofice ale erorii si ale verticalitatii în identificarea constiintei cu subconstientul.
Moartea este punctul în care omul scapa de bariera timpului, ce apartine mintii constiente. Viata nici nu începe si nici nu se sfârseste. Vorbim astfel despre ea pentru ca mintea constienta nu se poate exprima decât în termeni de timp si spatiu. Dar stim foarte bine ca acest sfârsit, acest eveniment numit moarte, nu este totul. Si daca exista ceva dupa moarte, atunci înseamna ca trebuie sa fie ceva si înainte de nastere. Viata nu tine de timp si spatiu. Timpul si spatiul sunt inventiile mintii constiente. Ele nu exista în mintea subconstienta.
Nu am trait experiente mistice deosebite. Totusi, de multe ori am observat ca exprim idei si gânduri pe care credeam ca le-am dedus pentru mine însumi, ca sa aflu dupa aceea ca ele au fost enuntate înainte de catre conducatori religiosi sau fiozofi. Dar eu nu auzisem de acesti conducatori. Singura explicatie care mi se pare plauzibila este ca m-am “conectat” la acelasi adevar de baza pe care ei l-au emis în alt timp si spatiu.
Nu cred ca aceste experiente ma separa sau ma fac diferit de oricine altcineva. Daca mie îmi apar mai des decât altcuiva asta nu înseamna decât ca eu mi-am acordat perceptia ceva mai fin decât au facut-o altii.
11. Obiceiuri.
(A) Tutun. Am început sa fac uz de tutun cam pe la vârsta de sapte ani, ceea ce nu era ceva neobisnuit în Sud la vremea aceea. Cel mai mult am fumat, dar am încercat si sa mestec. Dupa ce parintii m-au pus sa promit ca renunt, mai târziu, am folosit matase de porumb, lumânarica si alte chestii asemanatoare, din care faceam tigarete de foita de matase, din aceea în care se împachetau pantofii. Când am început sa devin interesat de religie, am încetat sa mai folosesc tutun, pentru ca atunci era considerat un pacat. Dupa ce am renuntat la biserica am început sa fumez din nou. Am continuat sa fumez pâna în 1957, când ajunsesem la trei pachete pe zi. Întotdeauna îmi spuneam ca nu cred ca îmi face rau si ca daca m-as fi gândit ca îmi face rau, atunci m-as fi oprit. Când am citit un raport despre niste cercetari asupra cancerului am ajuns la concluzia ca ar putea fi totusi daunator, asa ca m-am oprit imediat. Nu a fost nici o problema sa renunt. Nu a fost decât o chestiune de decizie. Daca te hotarasti sa renunti, este foarte simplu. Multi oameni, cred eu, nu se hotarasc niciodata sa renunte. Ei nu se hotarasc decât sa vada daca au de suferit în cazul în care renunta. Asa ca renunta, sufera si apoi se apuca iar de fumat.(B) Alcoolul. Tata bea în fiecare dimineata câte un rachiu cu apa. Eu n-am baut niciodata pâna la vârsta de 18 ani, pe vremea când vindeam reviste. Fusese o sedinta de vânzari, în Topeka, Kansas, iar directorul de vânzari avea o sticla în camera sa de hotel. Am baut si m-am ametit un pic. Dupa ce m-am înrolat în marina, am baut când eram cu ceilalti camarazi. Uneori beam pana ma îmbatam. Nu mi s-a parut niciodata ca ar fi contat prea mult daca as fi baut sau nu si mi-era indiferent ce beam, desi nu prea ma interesa berea si rareori am baut vin. Dupa ce m-am angajat la PAA au existat nenumarate ocazii de a bea în societate si uneori asta a dus pâna la betie. Dupa ce ne-am întors în State nu au mai fost bani de cheltuit pentru asa ceva si nu-mi amintesc sa fi baut ceva ani la rând. Dupa ce am fost în stare sa ne permitem, am avut mereu în casa whiskey, dar nu beam niciodata decât daca venea cineva în vizita si dorea ceva de baut.
Dupa infarctul meu, doctorul mi-a recomandat sa beau ceva înainte de cina si, pentru prima data în casnicia noastra, Anniel si cu mine am început sa bem cate o bautura. Si facem asta si în ziua de azi. Câteodata bem câte doua bauturici înainte de cina si una sau doua dupa. Daca vin în vizita prieteni sau daca suntem într-un grup în care se bea, bem, uneori pâna când ne îmbatam. Dar nu prea conteaza daca bem sau nu. În ultimii ani am aflat despre metoda de a bea vin si acum savurez vinul la cina.
(C) Droguri. Nu am luat niciodata nici un fel de droguri si nu am manifestat niciodata vreo dorinta de a lua. De fapt, nici medicamente nu iau. Nu stiu daca am luat zece aspirine în viata mea si doar de câteva ori am folosit laxative. Pe de o parte poate pentru ca nu am nevoie de ele, iar pe de alta poate pentru ca nu vreau sa devin dependent de ele. Am luat trei sau patru medicamente dupa atacul de inima, o perioada, dar într-o zi am hotarât ca nu le mai vreau si de atunci nu le-am mai luat.
12. Sex si situatie maritala.
Una dintre cele mai timpurii experiente sexuale pe care mi le amintesc este ca trageam cu ochiul la mama în timp ce se îmbaia în albia din bucatarie, printr-o gaura mica din perete. Si m-a vazut. Nu m-a pedepsit, dar mi-a spus ca nu-i frumos. Aveam cam noua ani.În vremea aceea locuiam la o ferma a unchiului meu, Joe Welsh, tatal lui Thomas. Thomas era cam cu un an mai mare ca mine si era foarte interesat de sex. Si eu eram interesat, dar nu prea conta pentru mine atunci. Îmi aduc aminte ca obisnuiam sa discutam despre cum am putea sa le pândim pe fete si cum sa le facem sa ne lase sa le atingem. Odata, o verisoara, care locuia în Little Rock, a venit la noi în vizita. Era cam de vârsta mea, poate avea zece ani atunci. Thomas a convins-o sa mergem sa ne distram în sura si apoi m-a chemat si pe mine. Ea l-a lasat sa-i scoata pantalonii bufanti si dupa ce s-a asezat deasupra ei a început sa se frece de ea, apoi am facut si eu la fel. Nu a fost nici o penetrare.
Desi am fost foarte interesat de sex, întotdeauna mi-a fost putin cam teama sa abordez o fata. Banuiesc ca mi-a fost teama sa nu fiu refuzat sau poate ca mi-a fost teama ca “nu–i frumos”, asa cum îmi spusese mama. Nu-mi amintesc primul meu contact sexual complet. Cred ca a avut loc când aveam vreo paisprezece ani, cu o femeie mai în vârsta ca mine, pe care o agatasem pe strada în Osawatomie. Cel putin îmi amintesc ca am agatat-o. N-am aflat niciodata cine era si aproape ca n-am vorbit deloc. Am condus pâna la marginea orasului, am parcat, ea si-a scos dresurile si am avut relatii sexuale. Am dus-o înapoi si a plecat. Asta s-a întâmplat de doua sau trei ori.
Au fost mai multe astfel de relatii sexuale, dar majoritatea cu fete de vârsta mea. Era simplu în vremea aceea sa treci cu masina pe strada si sa agati vreo fata – fete dragute si usuratice. Acesta este un “pacat” pe care l-am comis în perioada mea religioasa si dupa care m-am simtit foarte vinovat. Dar ma îndoiesc ca vina era chiar atât de grava. Primul meu contact pe care l-am avut cu o prostituata de meserie a fost în Kansas City, la scurt timp dupa ce am plecat de la facultate. Împreuna cu alti colegi de studentie am plecat în Kansas City sa aducem niste masini T Fords pentru furnizorul din Ottawa. Am închiriat cea mai ieftina camera pe care am gasit-o si pâna n-am iesit sa ne luam ceva de mâncare n-am stiut ca erau prostituate de-a lungul strazii. Ele stateau la fereastra si te chemau înauntru facându-ti semn cu mâna. Am intrat si eu si am platit singurul dolar pe care-l aveam.
Dupa ce m-am înrolat în marina, am mai avut relatii sexuale si cu fete profesioniste si neprofesioniste. Niciodata nu am fost încantat cu adevarat de cele profesioniste.
Am început sa ma masturbez la vârsta de opt sau noua ani, am învatat de la baietii mai mari, mai ales de la Thomas. În primii ani de pubertate au fost doua sau trei experiente homosexuale, toate pasive. Îmi amintesc de un baiat cam nebunatic despre care se credea ca îi place contactul oral-genital. L-am lasat sa înceapa cu mine, dar nu mi-a placut. Cred ca o facusem doar fiindca voiam sa fiu în stare sa discut despre asta cu baietii mai mari, ca sa fiu ca ei. Au fost una sau doua ocazii când am acceptat avansurile unui baiat mai mare, dar m-am oprit înainte sa vina vorba de penetrare. Nu mi-a placut. Nu ma simt neaparat vinovat din cauza asta, dar pur si simplu nu-mi doream sa fac chestii din astea.
Dupa ce am fost în marina, am auzit vorbindu-se mult despre obiceiurile pederastilor si despre cum se lasau marinarii agatati de homosexuali si primeau bani pentru asta. Când eram în Philadelphia si asteptam un vapor pentru Panama eu împreuna cu un alt baiat ne-am hotarât sa vedem despre ce era vorba. Nici el nu mai avusese astfel de experiente. Am mers într-un loc în care pederastii erau de obicei la agatat. M-am lasat agatat si am fost cu un barbat într-o camera de hotel. S-a oferit sa ma plateasca, dar am refuzat si apoi am plecat de acolo cât am putut de repede.
În timpul verii când am vândut reviste am cunoscut o fata pe nume Joyce. Era singura, într-o casa de la ferma. Pregatea masa pentru mama si fratele ei care lucrau la câmp. M-a invitat la masa. Am vazut-o de mai multe ori si între noi a început o poveste de dragoste. Când m-am întors acasa pentru a-mi încheia pregatirea si chiar înainte sa plec în Panama ea a venit la Osawatomie si a stat la mine acasa cât am fost acolo. Ne-am logodit. Îmbratisarile noastre erau ceva foarte intim, inclusiv mângâierile organelor sexuale. Am discutat daca sa trecem la contactul sexual complet, dar ne-am hotarât sa asteptam pâna terminam cu armata.
Multa vreme i-am scris în mod regulat si cu afectiune. De fapt pâna în momentul când am cunoscut-o pe Anniel, care avea acelasi nume de familie cu al ei, dar fara sa fie rude. Anniel era maritata atunci cu un marinar, Jack Brenchick. La scurt timp dupa ce s-a nascut fiul lor, Bobby, el a fost transferat pe flota China, dupa care nu s-au mai vazut niciodata. Desi nu a intentat divortul, ea a considerat casatoria încheiata. Locuia cu parintii si lucra pentru Compania United Fruit pentru a se întretine pe ea si pe Bobby.
Anniel era cea mai mare dintre cei zece frati – opt fete si doi baieti. Tatal ei era mecanic la Canal. Mama ei era o femeie puternica, dominanta, iar tatal ei era un om slab. Am cunoscut-o pe ea si pe cele trei surori ale ei la o petrecere pe vapor, care fusese organizata de un marinar care lucrase pentru mine la Oficiul de Zbor de la Coco Solo. El era însurat cu o fata care îi cunostea familia foarte bine. Mi-au placut toti.
Dupa câteva zile, pe 4 iulie, când am împlinit 21 de ani, mi-am facut curaj s-o sun pe una dintre fete ca sa-i cer întâlnire. Era un act de mare îndrazneala pentru un soldat ca mine sa-i ceara întâlnire unei fete din Canal Zone. Nu eram hotarat pe care dintre fete s-o aleg si atunci mi-am zis ca o voi alege pe cea care va raspunde la telefon. Era Anniel. Si a fost de acord sa mearga cu mine la film!
M-am îndragostit destul de repede. Am încetat sa-i mai scriu lui Joyce. Nu aveam nici o sansa sa îi explic ce se întâmplase, asa ca pur si simplu nu i-am mai scris. Dupa câteva întâlniri am aflat ca Anniel era maritata si îl avea pe Bobby, care atunci avea un an si ceva. Dar asta îmi era indiferent. M-am familiarizat cu Bobby si ma duceam sa-l iau sa mergem sa ne întâlnim cu ea dupa ce termina serviciul. Banuiesc ca si ea s-a îndragostit de mine la fel de repede, fiindca imediat a înaintat actiunea de divort.
Nu eram sigur ce voiam sa fac dupa ce terminam cu armata, dar atunci am hotarat sa raman în Canal Zone. Am aplicat pentru asta si m-am prezentat la un examen al unei administratii civile pentru un post la Canal. De asemenea devenisem interesat si de PAA. Marina lucra de la 7 a.m. la 1 p.m si am început sa fac naveta de la hangarul naval unde lucram pâna la Air Corps, unde opera PAA si îmi petreceam restul zilei învatând despre linia aeriana. Pâna m-am eliberat din armata eram pregatit pentru slujba mea la PAA.
Am fost trimis mai întâi la Managua, Nicaragua. Anniel si cu mine intentionam sa ne casatorim de îndata ce îmi luam în primire noua slujba. Dar soarta nu a vrut asa. Dupa câteva luni Anniel a aflat ca are tuberculoza si i s-a recomandat sa mearga la spitalul Fitzsimmons General din Denver. Nu avea bani pentru asta, si nici parintii ei nu aveau. Mi-am scos toate economiile si i le-am dat ei, apoi i-am trimis lunar o suma de bani cât a stat acolo.
În perioada când îi faceam curte au fost niste mângâieri foarte intime, dar s-a opus dorintei mele de a avea contact deplin. Am mers pâna acolo încât ne atingeam organele sexuale si ni le apasam unul peste altul. Chiar înainte sa plece la Denver am aranjat sa zburam în Panama pentru câteva zile. Atunci a fost prima data când am avut un astfel de contact sexual complet. Primul a fost când eram cu o masina închiriata, pe un drum putin umblat. Al doilea contact a fost când ea a venit în patul meu la miezul noptii. Întotdeauna am simtit ca acel act, de a veni la mine de buna voie, a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat vreodata.
Pâna în momentul în care era gata sa plece din spital eu devenisem manager de aeroport în San Jose, Costa Rica. Am vrut sa plec de la PAA în State ca sa o iau si pe ea. Dar compania nu a gasit pe nimeni sa ma înlocuiasca. În cele din urma mi-au aranjat sa plec în Guatemala pentru sase saptamani, unde nu aveam mai nimic de facut în afara de a fi prezent acolo si i-au dat si lui Anniel un permis de calatorie din Brownsville pâna în Guatemala City. Am avut mari greutati când a trebuit sa ma confrunt cu o multime de formalitati necesare pentru a ne casatori în Guatemala. Cel mai mare impediment a fost sa obtinem o copie legalizata a sentintei de divort din Panama. Din cauza asta noi n-am fost casatoriti oficial decât dupa sase zile dupa ce a sosit hârtia. Adica pe 14 iulie si asta a fost ziua pe care am anuntat-o ca fiind ziua casatoriei noastre, de dragul mamei ei, si nimeni nu a aflat înca de diferenta. Si în prezent ne mai sarbatorim ziua de 14 ca aniversare a casatoriei noastre. Peste câteva luni vom sarbatori 32 de ani de casnicie.
Relatiile sexuale dintre noi au decurs pâna la cote maxime. Am încercat sa fim naturali si sinceri. Nu am reusit întotdeauna, dar ne-am straduit în directia asta. Am aflat multe unul despre celalalt de-a lungul anilor si înca mai avem de aflat. Pâna când a început sa sufere de aceasta boala aveam contacte sexuale cel putin o data, de doua ori pe saptamâna. Dar de când am aflat de boala ei, au fost mult mai putine. Este alegerea mea, nu a ei. Pentru ca stiu ca inima ei are nevoie de capacitatea maxima pentru a o tine în viata, m-am abtinut sa o solicit pentru activitati sexuale. Contactul sexual are o însemnatate aparte pentru ea si pentru mine si acesta este punctul în care însemnatatea lucrurilor în viata este chiar mai importanta decât viata însasi.
Niciunul dintre noi nu se teme de moarte. O consideram ca fiind experienta suprema a vietii, însemnând viata în sensul constient. Ea stie ce boala are. Alegerea este a ei. Si, dupa cum i-am spus adesea — sensul vietii nu este de a trai cât mai mult, ci de a trai cu adevarat. Atunci când o experienta, sexuala sau de alta natura, devine foarte importanta în actul de a trai în sine, nu mai conteaza daca ar putea sa scurteze factorul timp al vietii constiente.
Am avut multe conflicte în casnicia noastra. Cele mai multe dintre ele erau legate de mamosenia cu care ma trata, de faptul ca în privinta asta semana cu mama ei si din cauza sfortarii mele de ma debarasa de mamosenia propriei mele mame. Uneori ieseau scântei si de multe ori ne asezam si stateam de vorba ore în sir despre asta. Fiecare dintre noi recunosteam fara nici o rusine ca viata este un proces neîncetat de învatare.
Indiferent de conflictele pe care le-am avut uneori, trebuie sa recunosc ca în situatiile critice ea întotdeauna a reusit sa se poarte cu mine ca o adevarata femeie. Sper ca si eu am fost un barbat adevarat pentru ea.
L-am adoptat pe Bobby la scurt timp dupa ce ne-am casatorit. Am vrut sa afle si el adevarul, dar Anniel nu a fost de acord. Atunci am facut o mare greseala. I-am dat voie ei sa aleaga. Drept urmare, el n-a stiut niciodata ca a fost adoptat, pâna în ziua când s-a înrolat în marina si avea nevoie de certificatul de nastere. Nu îmi dau seama cât de socat a fost, dar stiu ca viata lui Bobby s-a schimbat dupa ce a plecat de acasa. Nu a stat în marina decât putin, apoi s-a înrolat în armata. A fost trimis în Germania. Când s-a întors a insistat sa se însoare imediat cu iubita lui din liceu. A refuzat bursa de scoala pentru veteranii de razboi, precum si oferta mea de a contribui la asta. S-a însurat si a avut foarte curând doi copii. Apoi, dupa ce s-a nascut fiul sau, cel de-al doilea, i-a facut acestuia exact ceea ce îi facuse si lui tatal biologic. A plecat si a lasat totul în urma. Nu s-a mai auzit nimic de el mai mult de 5 ani.
În tot acest timp noi am ajutat-o pe sotia lui pâna când a obtinut divortul si s-a maritat din nou. Când Bobby s-a întors în cele din urma, avea deja alta sotie si trei copii. Si au mai facut înca doi curând. I-am oferit o slujba în afacerea mea, o casa si ce a mai fost nevoie. A primit casa, dar a renuntat la slujba dupa câteva luni. Apoi s-au mutat de acolo si n-am aflat niciodata unde s-au dus. Dupa câtva timp am aflat ca îsi parasise si aceasta familie.
Nu l-am mai vazut decât o data de atunci. De curând a luat legatura cu Ann sa-i spuna ca locuia în New York cu o alta femeie. Este un om dezechilibrat, dar nu putem face nimic pentru el. Singurul lucru pe care-l stim este ca e un jucator înrait. Dar asta nu e decât o manifestare a ceva mai profund, ce nu întelegeam.
Dupa ce s-a nascut Ann, mi-am facut vasectomie, fiindca doctorii nu credeau ca Anniel ar trebui sa mai aiba copii. Desi Ann a fost copilul meu biologic, iar Bobby a fost adoptat, nu am simtit niciodata vreo diferenta între ei. Uneori ma întrebam daca ar trebui sa simt vreo diferenta. Eram foarte mândru de amândoi. Am fost profund ranit când Bobby si-a parasit familia prima data. Ma întrebam daca îi gresisem cumva cu ceva. Cel mai mare esec, daca a fost vreun esec, este ca mi-am petrecut atât de mult timp încercând sa câstig o pâine si sa îmi dezvolt propria mea cariera încât am ratat o multime de ocazii de a ma bucura de copiii mei. Acum sunt convins ca am fost prea serios atât în privinta lor, cât si în privinta mea.
Ann, care acum ia si ea LSD, nu a ne-a facut probleme în mod deosebit. M-am simtit întotdeauna apropiat de ea si de multe ori ea mi s-a destainuit. Când si-a dorit sa se marite, am lasat totul ca s-o ajutam. Când Bob, sotul ei, a spus despre el ca este mai degraba spaniol decât mexican, i-am spus sa se tina tare si sa spuna oricui în fata “Sunt mexican”. I-am spus sa fie mandru de mostenirea lui si sa nu încerce sa-si ascunda radacinile. “Esti ceea ce esti”, i-am spus. “Spune-o sus si tare si înfrunta-i pe toti”.
Pe lânga cei doi copii ai nostri, l-am avut mai multi ani si pe Bill, fratele cel mic al lui Anniel. Si eu si Anniel ne-am simtit mereu foarte apropiati de Bill. Bill a fost ultimul dintre cei zece copii. Parintii lui erau prea batrâni si prea neputinciosi ca sa-i acorde prea mult timp. L-au trimis sa locuiasca cu noi si sa mearga la scoala. N-am avut niciodata probleme cu Bill si l-am admirat întotdeauna, dar înca îi mai condamn pe parintii lui fiindca ni l-au lasat noua când nu câstigam decât 90 $ pe luna si pentru ca niciodata nu au trimis suficient pentru întretinerea lui. Asa ca trebuia sa împartim totul cu el. Nu aveam nimic împotriva sa împartim, însa nu întotdeauna ne-a placut sa ducem o povara în plus. Cu toate acestea, am facut ce am putut pentru Bill si l-am iubit ca pe copilul nostru.
13. Boli, angoase.
Dupa bolile copilariei, mentionate anterior, am avut o sanatate buna pâna ce a survenit infarctul. În timpul liceului am suferit de amigdalita, dar nu am avut niciodata destui bani ca sa-mi scot amigdalele. Când am fost în marina, m-am oferit voluntar ca sa-mi fie scoase. În timp ce-mi facea aceasta operatie, chirurgul (locotenent comandant C. J. Robertson) a descoperit ca aveam o deviatie de sept si s-a oferit sa mi-o corecteze. Am fost de acord.Atacul de cord m-a luat prin surprindere. Habar n-aveam de vreo problema la inima. În familia mea nu se stia de vreun caz de boala de inima. M-am trezit într-o dimineata si asta a fost – o durere ascutita în piept. Doctorul a crezut ca a fost un atac foarte grav si poate ca a si fost. Totusi, m-am vindecat repede si dupa ce ne-am mutat la Three Rivers electrocardiograma nu mai arata nici o urma. Ultima, cea de acum aproape trei ani, a fost perfecta. Doctorul a spus, uitându-se la ea: “Asta este o diagrama perfecta a unei inimi perfecte. Bag mâna-n foc ca oricine s-ar uita la ea n-ar putea sa-si dea seama ca ai avut vreodata probleme cu inima.”
Asta mi-a confirmat banuielile. Infarctul fusese o chestie complet psihosomatica. M-am lasat prins în capcana unei situatii în care ma consideram extrem de nefericit. Nu-mi placea ceea ce se întampla, dar nu voiam sa renunt la câstigurile financiare din afacerile care erau pe val. Nu era nici o posibilitate sa îmi mentin si afacerile si moralitatea în acelasi timp si nici o cale de a renunta la afaceri fara a-mi periclita visul de a avea un venit când ar fi fost sa merg în Three Rivers sa scriu carti. Incapabil sa rezolv aceasta dilema, eu însumi m-am lasat prada acestui infarct.
Atacul de cord m-a facut sa-mi dau seama de ceva important. M-a împins practic sa încep sa reiau în considerare multe lucruri. De fapt, totul era vazut într-o lumina noua, în care valorile erau altele si am început sa îmi reorganizez viata, ceea ce fac si în prezent.
14. Boli cronice sau ereditare.
Nu sufar de boli cronice si nu exista nici o predispozitie ereditara în trecutul familiei mele despre care sa stiu. Exista un caz ereditar referitor la sanatate. Si asta este rezistenta la raceli. Mama mea nu a suferit niciodata de vreo raceala grava si nici eu apropae ca n-am avut nici una, chiar daca membrii ceilalti ai familiei erau raciti.15. Autodescriere.
Fizic nu sunt un barbat chipes, desi îmi place sa cred ca înfatisarea mea arata maturitate si întelepciune. Sunt scund, am greutatea peste normal. Nu stiu sa ma îmbrac foarte bine. Încerc din rasputeri sa nu-mi sifonez dunga de la pantaloni, sa-mi mentin gulerul întins, sacoul închis sau deschis la nasturi.Cred ca am o purtare blânda si placuta si îi tratez cu caldura pe oameni. Cred ca am o voce placuta, care poate sa mângâie si sa linisteasca, elocventa si convingatoare, dar care poate fi ferma sau indignata.
Ma afecteaza foarte mult daca oamenii ma accepta sau nu sau, daca sunt de acord cu mine sau nu. Este foarte important pentru mine ca oamenii sa ma accepte asa cum sunt. Nu am pretentia sa ma placa, dar nu vreau sa ma respinga. Aceasta frica de respingere sau nevoie de acceptare este probabil cea mai mare problema a mea în relatia cu ceilalti. De asemenea îmi doresc si simt nevoia ca oamenii sa ma asculte. Nu le cer sa fie de acord cu ceea ce spun pentru ca eu o spun. Nu vreau decât sa ma asculte si atunci sa-mi verifice în felul lor acuratetea.
Nu percep întotdeauna în mod corect daca oamneii ma plac sau nu. Odata ce constat ca ei ma accepta, atunci ma pot astepta la orice din partea lor ca sa ma dezamageasca. Exact asa s-a întâmplat si cu fostul meu partener de afaceri. Daca atunci nu as fi fost atât de sigur ca îmi e prieten, ca ma placea si ma respecta, as fi putut sa-mi dau seama demult de ceea ce facea de fapt. Dar am fost complet orb, iar când sotia mea mi-a sugerat ideea asta, eu am respins-o.
Nu demult, când am discutat cu Anniel despre aceasta slabiciune, am zis ca poate simteam nevoia ca oamenii sa ma urasca sau cel putin îmi doream sa nu-mi fie frica daca ar fi facut-o.
Nu stiu sigur cum as putea sa explic conceptia mea asupra onestitatii. În întelesul de baza, onestitatea este adevar si nu exista compromisuri cu adevarul. Adevarul este pur si simplu. Cu toate astea, cinstea este rar vazuta în întelesul asta. În întelesul social cinstea este ceva diferit în privinta fiecarui individ în parte. Ceea ce este cinstit potrivit vederilor mele poate fi considerat necinstit din punctul altuia de vedere. Acelasi lucru se poate spune si despre sinceritate.
16. Cum cred eu ca ma vad ceilalti pe mine.
Cred ca ceilalti ma vad pe mine, în mare parte, asa cum cred eu ca sunt. Cu toate astea, banuiesc ca unii oameni ma cred prea serios în privinta anumitor chestii. Stiu ca asociatii mei de afaceri considera ca sunt mult prea idealist în chestiunile de afaceri si cred ca au dreptate în privinta conceptiilor de afaceri moderne. Cred ca unii sunt timorati din cauza mea când vine vorba de chestiuni intelectuale pentru ca stiu ca nu fac compromisuri, iar altii ma considera prea extremist.Totusi, cred eu, multi oameni ma plac, chiar si cei mai multi dintre cei care cred ca sunt de neclintit în privinta conceptiilor mele despre dreptate. De fapt nu sunt de neclintit. Mi-am dorit dintotdeauna, si chiar am fost foarte nelinistit în privinta asta, sa-mi schimb parerile, dar n-am sa mi le schimb doar ca sa se plieze într-o anumita situatie, sau ca sa-i fac pe plac cuiva. Nu-mi formez opiniile foarte repede, dar odata ce mi le-am format, nu mi le mai schimb fara sa am un motiv bine întemeiat.
17. Alte experiente deosebite.
Nu cred ca mai exista vreo alta experienta deosebita care sa-mi fi influentat viata. Ma gândesc acum la un lucru care mi-a oferit o mare satisfactie. În perioada în care am facut saltul de la o slujba obisnuita la scrisul liber profesionist locuiam într-o casa al carei proprietar era gradinar. Nu avea prea multa scoala, însa era mult mai inteligent decât parea la prima vedere. Nu stiu de ce îi ziceam mereu dl. Rogers, desi nu era genul de om formal. Îi placea de noi, mai ales de Ann. Si acum îi mai trimite vederi si cadouri.El stia ca încercam sa fac pasul cu scrisul. Când mi-au fost publicate primele articole, el a cumparat mai multe copii si i-a batut la cap si pe altii despre mine. Când am reuntat la slujba si ne-am dus în sâmbata urmatoare sa-i platim chiria, i-am zis: “Dl. Rogers, daca nu vin luna urmatoare cu chiria, înseamna ca nu o am. Ca suntem într-un impas.”
Atunci el mi-a zis ceva care m-a mirat: “Uite, baiete, daca nu poti sa vii aici sase luni, nu-i problema. Ai sa-mi platesti când o sa ai. Nu mi-e frica de asta. Du-te si fa-ti treaba.”
Era exact ceea ce aveam nevoie atunci. Cineva care sa creada în mine. Si acum îmi dau lacrimile când ma gândesc la asta si voi fi mereu recunoscator pentru încrederea care mi-a fost acordata de catre cineva care n-a avut nici un alt motiv mai bun s-o faca decât onestitate si credinta si încredere într-o alta fiinta umana. Nu stiu daca as fi reusit sau nu fara acest ajutor. Ceea ce stiu este ca mi-a facut sfortarea mult mai placuta.
Sper sa am ocazia sa fac si eu asta pentru cineva. Sper ca am facut lucruri asemanatoare pentru altii si ca o sa mai fac asta de multe ori.
Scris la data de 1 si 2 ianuarie 1963.
Asadar, cam acesta era genul de om care eram când am fost integrat în programul experientei LSD, cel putin asa cum m-am vazut cu ochii mei. A fost pentru prima data în viata mea când am încercat sa ma analizez si când am recitit prima data am fost putin surprins de unele dintre lucrurile pe care le-am asternut pe hârtie; multe dintre ele nu le-am spus niciodata nimanui.
Sunt sigur ca atunci când unele dintre rudele sau prietenii nostri vor citi asta, vor fi surprinsi. Unii ar putea sa ofteze pe ici pe colo, iar altii ar chicoti. Dar oricare ar fi reactiile lor, nici unul, nici Anniel, nu ma va iubi mai putin din cauza ca sunt asa cum sunt. Daca cineva considera de cuviinta sa nu o faca, atunci voi sti ca în cazul acelei persoane iubirea nu se afla pe primul loc. Dupa ce am trait experienta LSD stiu ca acolo unde exista secretosenie si întuneric nu poate exista iubire. Iubirea nu rezista decât în lumina stralucitoare a zilei. Sunt ceea ce sunt.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)