Capitolul patru

Ploua si batea vântul când m-am trezit la ora 7:00, a doua zi dimineata. Era devreme pentru noi, cât si pentru familia Dresser. Cu toate acestea, în scurt timp am fost cu totii în picioare, îmbracati si cu cafeaua în mâna. La ora 8:00 am luat capsula si tableta si eram gata sa plec. Am asteptat pâna la 8:15, iar Dave m-a dus cu masina fiindca eu nu aveam voie sa conduc 48 de ore dupa ce luam LSD.

“Ne vedem mai târziu,” mi-a strigat Dave, în timp ce eu ma strecuram din masina spre intrarea în cladire. În cladire era liniste, iar pantofii mei scârtâiau pe linoleumul scarilor. Treptele pareau mai abrupte decât de obicei, iar holul parea mai lung. Pe de o parte ma asteptam sa gasesc încuiata usa de la biroul institutului si speram sa fie asa. Totusi nu era, iar eu am intrat si m-am asezat în salita de asteptare.

Am luat o revista si am încercat sa citesc. Ma suceam pe scaun si ma uitam întruna la ceas. În cele din urma am auzit voci trecând încolo si-ncoace pe coridorul interior si atunci am vazut-o pe Ruth printr-o usa întredeschisa. M-a vazut si ea si mi-a strigat: “Buna dimineata. Vin imediat la tine.”

I-am auzit pe Ron si pe Tom Lowell trecând înainte si înapoi pe hol ducând niste mobilier. Stiam ca pregateau camera LSD pentru mine. Exista doua camere LSD si doua echipe de cercetatori. De obicei fiecare dintre ele au o câte o sedinta LSD în fiecare camera lunea si joia. Cu toate acestea, Tom nu avea nici o sedinta în ziua aceeasi m-a întrebat daca aveam ceva împotriva sa participe si el la sedinta mea.

Când m-a observat ca astept, Tom mi-a spus: “Luam ce e mai bun din fiecare camera si ducem în camera ta.”

În acel moment o amintire ciudata mi-a trecut fulgerator prin minte. Afara s-a auzit o rafala de vânt, iar valul de aer mi-a adus aminte de camera de gazare de la San Quentin. Pe vremea când scriam povestiri politiste adevarate si tineam conferinte despre criminalitate am vizitat toate închisorile din California. În San Quentin mi-a fost aratata camera de gazare si mi-a fost explicata în cele mai mici amanunte toata procedura executiei unui om. Unul dintre lucrurile pe care mi le-au explicat ei a fost legat de ventilatoarele care aeriseau camera înainte si dupa ce era introdus gazul. Dupa ce condamnatul era legat de scaun, iar usa era închisa ermetic, erau pornite ventilatoarele pentru a verifica etanseizarea camerei. Condamnatul credea întotdeuna ca aerul care intra era gazul si ramânea nemiscat tinându-si respiratia. Când îi revenea respiratia si îsi dadea seama ca era înca în viata de obicei se relaxa un pic. Si cam tot atunci granulele de cianura începeau sa cada în acidul sulfuric aflat sub scaun si de obicei, fara sa stie, prima gura de aer pe care o tragea în piept era gazul mortal.

Înca ma gândeam la asta când m-a chemat Ron, la 8:30 fix. Am luat-o pe coridor si am intrat în camera LSD. Era o camera mare, placuta. Ferestrele mari de la un capat erau acoperite cu draperii groase. În capatul opus tot peretele era acoperit cu niste draperii groase aurii. Lânga un alt perete era o canapea foarte mare si doua fotolii si un taburet.

“Asta e camera ta”, mi-a spus Ron. “Asta e ziua ta. Te rog, ia loc.” Si mi-a facut semn spre canapea.

Când m-am asezat, Ruth s-a asezat si ea pe fotoliul din stânga, Ron s-a asezat pe taburetul din centru, iar Tom s-a asezat pe fotoliul din dreapta mea.

“Iar acesta este cocktailul tau,” mi-a spus Ron aratându-mi cupa de argint de pe masuta din fata mea.

M-am întins sa iau cupa si am vazut ca în ea era ceea ce parea sa fie apa. Am sorbit-o dintr-o înghititura. Nu avea absolut nici un gust si nici un miros. Stiam ca asta era doza mea, 2/10000 dintr-un gram de LSD. Tocmai trecusem de punctul non retur.

Dr. Flint a intrat în camera, m-a salutat cu blândete si s-a asezat comfortabil pe podea. Amintindu-mi de gândurile pe care le avusesem despre camera de gazare, am început sa râd si le-am povestit si lor.

Nu-mi amintesc, însa presupun ca m-au încurajat sa vorbesc. M-am trezit ca le explicam parerea mea ca era imposibil sa rezolvam vreodata problema crimei printr-o filosofie a razbunarii si urii fata de cei care ne încalcau legile. De asemenea am simtit nevoia sa vorbesc despre niste experiente pe care le-am avut în America Latina si despre o oferta pe care o primisem sa scriu o serie de carti pentru copii despre copacii care cresc acolo si sa le povestesc cum am vrut eu sa spun povestea despre cum cresteau copacii si cum luam noi produsele copacilor si le transformam în altceva. “Vreau sa arat cât de mult depind ei de noi si cât de mult depindem noi de ei.”

Le-am mai spus si ca am vrut sa scriu o carte despre Sandino, marele erou nicaraguan care s-a luptat cu marinarii nostri. Niciunul dintre noi nu auzise vreodata de el. Dar în timp ce vorbeam mi se parea ca mi se usuca gura si mi-era cam greu sa leg doua cuvinte. Vorbirea mea se parea ca nu poate sa tina pasul cu mintea mea. “Sunt un pic cam buimacit,” le-am spus.

Ruth a zambit. “Ce-ar fi sa te întinzi….” A adus o patura si m-a învelit cu grija, în timp ce Ron mi-a scos ochelarii, ceasul si ce mai aveam prin buzunare. Apoi mi-a acoperit ochii cu o aparatoare si mi-a pus niste casti pe urechi. Fiecare dintre ei aveau grija sa ma simt cât mai confortabil.

În timp ce ma relaxam, muzica a început sa se auda în casti. Am recunoscut melodia “Grand Canyon Suite” a lui Grofe. Asta a fost singura melodie pe care am recunoscut-o toata ziua ca fiind melodie. N-am recunoscut-o decât pentru putin timp. Prin urmare stiam ca era muzica, dar nu conta ce muzica era. Nu era o muzica efectiva, ci niste sunete rtimate în jurul carora eu îmi teseam pânza experientelor mele. Erau momente în care anticipam muzica sau stiam ce era înainte sa ajunga la urechile mele si trebuia sa astept ca muzica sa ma ajunga din urma.

Era un microfon fixat în apropierea capului meu gata sa înregistreze orice daca as fi spus ceva. În tot acest timp Ron si Ruth stateau lânga mine pregatiti sa-si ia notite despre ceea ce urma sa spun sau sa fac. Aceste notite au fost multiplicate si mi s-a dat si mie o copie la indigo când am plecat în acea dupa amiaza. Am sa citez aceste notite si am sa le explic pe masura ce îmi evoc experienta:





SEDINTA LUI MALDEN BISHOP, 31 IANUARIE, 1963
8:00 a.m. Medicamentele luate la motel. (10 mg de Chlordiazepoxide, un tranchilizant mediu; 5 gm de Methamphentamida hydrocloridae, energizant, pe cale orala.) 
8:37 Luat LSD. (2/10000 de gram, sau 200 micrograme, oral.)
9:06 Malden începe sa se simta buimacit, se întinde, aparatoarele de ochi si castile la locul lor. 
9:07 “Suita Grand Canyon,” a lui Grof [Malden îsi misca mâinile ca si cum ar modela.] 
9:16 MALDEN: Am senzatia de parca as gusta cu vârful degetelor—este un flux mare de energie care îmi curge prin mâini.
9:19 [Chicoteste.] Ma gândesc: cum fac ei sa-i scoata pe tâmpitii aia din canion. Ce caraghios. Simt aceasta energie care radiaza din mâinile mele, din abdomen, îmi înconjoara fesele. Tâmpiti idioti. Da, niste tampiti. Uite-te la ei. Aici o forta magnetica. [Îsi trage mâinile deoparte.] Super fina. Zboara scântei. [Se scarpina la ureche] Cel care a intrat e Flint?
RUTH: E doctorul Richards.
MALDEN: Uite ca vin iar. O sensibilitate uriasa în mâinile mele. Se amplifica din ce în ce. Sper ca întelegeti limbajul mâinilor.[Îsi misca mâinile cu gratie.] Simt fluxul cum coboara spre abdomen în afara. Se pare ca radiaza de aici din mâinile mele. Magnific! Energie! Forta magnetica! Uite cum vin balaurii. [Fragmentul furtunii din suita “Grand Canyon Suite.”] Asta e tot …Este un sentiment de stratificare, ca si cum, trecând prin el, corpul meu are straturi diferite. Fa-ti treaba în continuare. Înapoi la tâmpitii aia…
9:40 [Muzica se termina.]
Chestia asta trece prin cercul format de mâinile si bratele mele si din nou prin cercul format de picioarele mele, unde se atinge de vârful picioarelor. Aproape ca pot sa ma întind pâna acolo si sa ating usa aia.




Prima senzatie a fost sentimentul unei energii magnetice colosale. Parca era un fel de circuit care pornea din inima, îmi strabatea zona pieptului si iesea prin brate si mâini. Din vârful degetelor parca ieseau scântei la atingere. Erau ca niste electrozi super încarcati. Iar între ei se afla toata forta magnetica a universului.

Al doilea circuit parca trecea din abdomen prin picioare pâna la talpi. Acest circuit nu parea atât de puternic, sau poate nu eram eu constient de el.

Este o idee stiintifica obisnuita ca aceasta chestie pe care o numim electricitate este de fapt forta vietii. Stim ca fiecare organism viu genereaza un flux electric si unele dintre acestea pot fi chiar masurate. Putem masura undele electrice ale creierului, iar trasarea unei electrocardiograme înseamna testarea circuitelor electrice prin muschiul inimii.

De multe ori spunem despre o persoana ca “straluceste” sau spunem ca cineva “radiaza” sau este “încarcat”. Spunem ca oamenii sunt “magnetici” sau ca au “magnetism.” Este bine cunoscut ca unii oameni au o radiatie, sau ceva care se poate înregistra pe pelicula foto mai mult decât la altii. Spunem ca asta înseamna sa fii fotogenic, însa este o înzestrare de natura electrica. Acelasi lucru trece si printr-o camera de televiziune, prin reflectoarele de pe scena si devine un fel de aura în jurul unei persoane, în special în jurul capului si fetei.

Aceasta este forta pe care am simtit-o, sunt sigur. Nu stiu, poate ca drogul a amplificat aceasta forta pâna în punctul în care am putut sa o percep sau poate ca mi-a înlaturat vreo limitare astfel încat am putut s-o simt. Mi-ar place sa cred ca a sters limitarile mintii mele constiente, ceea ce mi-a permis sa descopar forta nemarginita a subconstientului meu. Daca e asa, atunci se confirma ceea ce filozofi, lideri religiosi, metafizicieni si alti oameni învatati au spus-o de secole întregi – ca fiecare dintre noi purtam în noi forta si puterea tuturor lucrurilor, ca problema noastra este cum sa învatam sa ne descatusam aceasta forta si sa o folosim. Nu exista nici o putere în afara ta care sa te înfrânga.

Când “gustam cu vârful degetelor” am învatat sa simt aceasta forta extraordinara. Ma întindeam de parca re-experimentam lumea din jurul meu cu o forta proaspaat descoperita, cu aceasta putere colosala a subconstientului. Nu eram cu nimic diferit fata de nou nascutul care se întinde si se misca si cerceteaza noua lume în care se afla.

Procesul se aseamana foarte mult cu ceea ce se întâmpla când începi sa descoperi persoana iubita în timpul actului sexual. Aceasta este o perioada de învatare – sa-i vezi stralucirea din ochi, sa-i simti locurile secrete, sa-i simti mirosul, sa-i gusti buzele, sa-i auzi gemetele. Toate aceste experiente prind contur în acel moment de contopire, iar contopirea se adânceste din ce în ce mai mult pâna când individualitatea fiecaruia se topeste într-o unitate care va absoarbe pe fiecare.

Asta s-a întâmplat atunci. În momentul acela pipaiam, gustam, miroseam, auzeam, vedeam. Mai târziu aceasta experienta individuala s-a estompat, iar experienta în sine a devenit una de contopire, de patrundere în Dumnezeu.

La fel ca atunci când faci dragoste, vine un moment când nu mai poti sa-ti exprimi sentimentele si asa a fost si când am început sa ma exprim cu ajutorul mâinilor. “Sper ca întelegeti limbajul mâinilor”, am spus fiindca nu stiam alt mod de a o spune. În notitele sale, Ruth a consemnat ca mi-am miscat mâinile “ca si ar modela” si “cu gratie”. Nu am modelat niciodata si cu siguranta nu sunt o persoana foarte gratioasa, si totusi în cazul asta am devenit sculptor si mi-am miscat mâinile cu gratie.

Cât despre referinta “cum facem sa-i scoatem pe tâmpitii aia din canion” cred ca este în directa legatura, sunt sigur, cu un vis pe care îl avusesem cu câteva nopti în urma. În vis se facea ca eram într-un canion adânc si încercam sa gasesc un mod de a ma catara afara. Nu eram înspaimântat de problema iesirii afara si eram convins ca puteam s-o fac. Acum am întâlnit aceeasi situatie si mi-am amintit ca am vazut sirul de catâri înaintând cu greu pe cararea serpuita din Marele Canyon. Înca odata am simtit ca acolo în canion era prostia mea si stiam ca era nevoie de o sfortare deosebita ca sa ma catar afara din ea.

Aceasta carare serpuita a sirului de catâri era totodata ceva asemanator cu “stratificarea” pe care am simtit-o în mine. Simteam ca ma duc în jos, în jos, în jos, în jos, spre un capat infinit al adâncimii mele. Am pierdut orice contact cu experientele exterioare – cu Ron, Ruth si Tom, care stateau aproape de mine, cu oamenii care intrau sau ieseau din camera, cu fiinta mea din lumea fizica, chiar si cu muzica. Muzica nu mai era ceva separat de mine. Muzica eram eu. Eu eram muzica. Am devenit toate lucrurile.

Eram Dumnezeu.

9:41 “Piano Concerto No. 2,” Rachmaninoff. 
MALDEN: Mii de ace de sensibilitate în tot trupul. Pur si simplu curge, înainte si înapoi ca si cum s-ar energiza din nou si din nou si apoi gata. Aceasta este iminenta eternitatii vietii. Fluxul si refluxul. Aceasta este marea neobosita. Calut de mare? Nu. Ma dor falcile, încercând sa spun ceva cuiva. Chiar am simtit asta înaintea muzicii. Anticipam muzica. Ce sentiment ciudat si misterios si totusi nu ma înspaimânta. Este captivant. 
Ceva foarte înaltator în legatura cu el. Bine gândit. Ar fi trebuit sa ma întorc de acolo demult. Mi-e cald din punct de vedere fizic. Asa e?
RUTH: Poate ca da. Vrei sa te dezvelesti? 
MALDEN: Multumesc. Vai! Sunt înfofolit în ea!


Odata ce simtisem puterea colosala si forta în mâinile mele, acum începeam s-o înteleg. Indiferent ce era, curgea prin mine. Eu eram generatorul de energie, eu eram creatorul. Iar puterea aceasta era eterna, la fel cum si eu sunt etern. De la experienta cunoasterii naturii si formei acestei forse am trecut la experimentarea substantei ei. Era o “senzatie ciudata si misterioasa” fiindca nu am stiut niciodata ca puterea ei se afla în mine. Aceasta noua descoperire nu m-a speriat. M-a incitat. Era vorba de “ceva foarte maret în legatura cu ea.”

Fiinta mea interioara deseori parca vorbea sau comunica, iar “vorbirea” asta parea tesuta în pânza muzicii. La asta era raspunsul meu când am spus: “Bine gândit” si mi-am constientizat o greseala din mine însumi când am spus: “Ar fi trebuit sa ma întorc demult de acolo,” însemnând ca ar trebui sa ma întorc.

În aceasta perioada, dupa ce am înteles forta, am început sa am experiente vizuale. Multa vreme aceste experiente s-au desfasurat într-o vale împadurita. Un râu cu apa limpede si curata curgea pe mijlocul vaii. Erau niste cladiri pe ici pe colo, unele erau case, iar altele erau cladiri de utilitati. Toate erau bine întretinute si unele erau foarte vechi. Una dintre cladirile mai noi, construita din beton, era în stânga râului, cu vedere în josul vaii si de-a lungul ei era un mic sant de beton care se varsa în râu. Alta ramificatie a acestui sant venea din partea cealalta a vaii. Erau un fel de canale deschise, iar apa lor curata ducea murdarie si excremente umane.

O vreme am explorat si m-am bucurat de aceasta vale. M-am întors la diferite perioade din viata mea. Am fost baiat zburdând de-a lungul raului, alergând zvapaiat pe deal sau hoinarind tacut prin padure. M-am dat într-un carusel în care cânta o muzica vesela. Am calarit un cal în galop salbatic pe drumul de tara si apoi m-am lungit pe spate în sa si am privit cerul în timp ce el a pascut.

Am fost un barbat tânar care umbla dintr-o casa în alta, prin multele case vechi. Casele vechi mi-au trezit întotdeauna interesul. Deseori le-am asemanat cu femeile batrâne. La fel ca femeile batrâne, ele fusesera odata pline de vigoare tinereasca, de afectiune, de viata, de însufletire. Dar dupa o vreme dupa ce si-au îndeplinit scopul si parca încep sa se dezintegreze, încet încet se ruineaza si se întorc în pamântul din care au venit. Ele sunt pentru mine un simbol al efemeritatii formei, dar si al eternitatii substantei.

Am fost un barbat tânar care intra în cladirile de utilitati, unde eram fie morarul care macina boabele, fie muncitorul de la fabrica de cherestea, fie fermierul care rânduia fânul în sura. Am arat campul si am cules recolta. Am mânat vitele, am strâns ouale. Am trait toate experientele mele din tinerete si chiar mai mult decât atât.

Am umblat pe tot cuprinsul tinutului si m-am dus în sus, în sus, în sus si apoi în jos, jos, jos. Si apoi nu mai faceam toate aceste lucruri, ci eram toate aceste lucruri. Eu eram pamântul fertil si tot eu eram si coasta uscata. Am fost maretul stejar si puietii sfrijiti. Am fost pietrele cele tari si am fost nisipurile miscatoare. Am fost când un aer care se misca precum o adiere blânda, când un vânt taios. am racorit si am mângâiat, am sfâsiat si am biciuit. Am fost o floare aprinsa a unui pom fructifer si am fost o frunza moarta strivita pe jos. Am fost mierea unei albine si am fost o bucata de excrement uman dusa de curentul canalului. Am simtit mierea lipicioasa pe mâini si grasimea murdara a canalului pe brate. Am fost tunetul si fulgerul care au bubuit în ceruri. Am fost furtuna impetuoasa care a maturat tinutul, varsând apa sa sape pamântul, iar apoi am fost lumina soarelui calda facand ca totul sa înfloreasca din nou. Am fost apa limpede a râului, apoi am fost apele întunecate care s-au adunat si au inundat pamântul.

Lucrul cel mai important legat de aceasta faza a experientei a fost, cred eu, ca am învatat ca toate lucrurile sunt una si toate lucrurile sunt o parte, o parte esentiala din fiinta mea. Floarea si bucata de excrement sunt una si sunt la fel de importante. Furtuna si lumina soarelui, piatra si nisipul, totul si fiecare lucru în parte sunt una cu mine, iar eu sunt una cu ele. Auzisem mai înainte formulata aceasta idee, însa abia acum am aflat despre ce e vorba.



10:17 “Requiem,” de Verdi.
MALDEN: Sa nu îndraznesti s-o pastrezi; trebuie s-o dai mai departe, trebuie s-o dai înapoi. Habar n-am ce naiba cânta oamenii astia. 
RUTH: Nu e în engleza. 
MALDEN: Dar asa ma simt aici. [Cu mâinile arcuite.] Muzica asta. Habar n-am ce vrea sa spuna muzica asta. Si iata ca am ajuns deasupra cu nimic altceva decat cu simtirea. 
10:38 Asta nu este un cântec real. Vorbesc serios. Plângeam? 
RUTH: Nu cred. 
MALDEN: Am senzatia de lacrimi, dar nu cred ca plângeam. O fiinta centrala. Aceasta senzatie colosala de ceva acvatic si toata muzica asta. Ma cuprinde un fel de naduseala - ca si cum m-as îmbaia în sudoare.



Odata ce experimentasem marea forta care se afla în mine si odata ce retraisem viata mea de pâna atunci si recunoscusem unitatea tuturor lucrurilor, eram gata sa traiesc cea mai înalta experienta dintre toate, unitatea cu Dumnezeu. Desi am continuat sa am experiente vizuale, aspectul vizual a început sa fie din ce în ce mai putin important. Aspectul central al experientei a devenit simtirea. Era o simtire care era mai adânca, mai profunda, mai emotionanta, mai plina de înteles decât orice simtire pe care o avusesem vreodata. Acesta era începutul nasterii iubirii.

Aceasta nu a aparut brusc. Nu a fost nici o strafulgerare intensa, nici o realizare spontana. A venit treptat. La fel ca nasterea unu copil, a fost un proces lent si uneori dureros. Si, la fel cum si copilul se opune nasterii, prin greutatea si forma sa, asa ma opuneam si eu. “Sa nu îndraznesti s-o pastrezi; trebuie s-o dai mai departe, trebuie s-o dai înapoi”, îmi spuneam în sinea mea. Începeam sa-mi dau seama ca nu puteam sa pastrez iubirea, nu mai mult decât pot sa pastrez viata. Iubirea nu este un lucru pe care poti sa-l tii sau sa-l pastrezi, un lucru pe care poti sa-l pazesti si sa-l protejezi ca pe aur sau ca pe bijuterii. Când apuci iubirea ca s-o pastrezi nu faci decât s-o înabusi si s-o distrugi. Iubirea este un sentiment pe care-l traiesti când “o dai mai departe, o dai înapoi.”

Acum stiu ce spuneau vocile în timpul sedintelor cu CO2. Atunci îmi spuneau ca trebuie sa“dau iubirea înapoi,” dar pentru ca atunci nu puteam sa pricep asta, am formulat afirmatia sa sune ca “da-o mai departe” sau “da-o înapoi.” Si nici acum nu o înteleg pe loc. M-am opus întelegerii depline. “Nu stiu ce naiba cânta oamenii astia” si “Habar n-am ce vrea sa spuna muzica asta.” Dar atunci am întrezarit un crâmpei din mine “ajuns în varf cu nimic altceva decât cu simtirea.”

Mi-a luat ceva timp sa asimilez aceasta cunoastere proaspat revelata. Am crezut ca acei cântareti nu cântau corect si ca eu plângeam. Parca vad si acum ce “lume minunat de perfecta” formau toate si ca acolo era “o fiinta centrala.”

De mai multe ori m-am simtit “deasupra” a tot. Mi-au trebuit mai multe ocazii din astea ca sa-mi dau seama ca de fapt eram deasupra a tot. Acesta este punctul în care am devenit una cu Dumnezeu, când Dumnezeu a devenit eu, când eram în Dumnezeu. Si eram deasupra, cu mult deasupra întregii lumi. Ma uitam în jos la pamânt cu toate întinderile lui de apa. Eram înapoi, la începuturile creatiei. Am trait ceea ce ne povestesc miturile creatiei – ca la început a fost neantul sau o mare, iar Dumnezeu a fost deasupra a toate. Atunci a fost momentul când Dumnezeu a privit o lume necreata. Acolo eram eu, în momentul acela – dincolo de lumea creata.


Era ora 10:42 a.m. când Ron a oprit muzica si mi-a scos castile si aparatoarea pentru ochi. “Cum te simti?”

“Ma distrez de minune”, am spus eu. “Este magnific!”

“Ce zici de înca o portie?” m-a întrebat Ruth. “Vrei sa mai iei o doza de LSD?”

“Sigur,” am spus. “Cum zici tu.”


În timp ce mi se pregatea doza, mi-au sugerat sa ma duc la baie. Am tras patura de pe mine si m-am ridicat. Totul era atât de viu si de palpitant si a trebuit sa ma sprijin o secunda sau doua ca sa-mi recapat echilibrul. Luminile erau foarte stralucitoare si foarte albe. Apoi n-am mai avut nici o problema pâna când am ajuns la baie.



10:50 Luat LSD suplimentar. (1 /10000 de gram sau 100 micrograme, oral.)
10:59 MALDEN: Nu vad nici un rost în asta. [Înca îsi foloseste mâinile ca sa exprime trairea.]
11:15 Corul din casa de rugaciuni mormona. “Rugaciunea Domnului.”
[Malden da din cap aprobator.] “Imnul de lupta al Republicii.” [Malden ridica din umeri apoi da din cap.] [Malden râde.]
MALDEN: Distreaza-te. Spune-le ce vrei. “Un copil s-a nascut printre noi.” [Malden chicoteste.]
MALDEN: Niciodata n-am avut parte de muzicieni asa de talentati care sa cânte pentru mine. H-m-m-m!
11:35 MALDEN: Asta e ziua mea. Nu pot s-o iau cu mine. A fost reala? Cântaretii nu cred ca s-au prea gândit sa fie asa. Uhuh. Foarte interesant! Fantastic! [Malden chicoteste.] Asta a fost povestea. [Ridica din umeri.] Aha.



Odata ce mi-am gasit locul “deasupra” am început acum sa testez aceasta noua pozitie, am început sa folosesc acest nou sentiment, aceasta nou putere. Ultima parte a “Recviemului” nu avea pentru mine nici un înteles. Într-un fel nu era cum trebuie. În mod obisnuit astfel de lucruri m-ar fi enervat, însa de data asta nu m-au deranjat deloc. Am ridicat din umeri si le-am lasat sa continue. Aceasta situatie a aparut de multe ori în timpul experientei. Simteam – stiam – ca muzica nu venea cu adevarat din inimile cântaretilor si muzicienilor. Suna frumos, dar nu izvora dinauntrul lor. Nu am fost deranjat de asta. Am asteptat doar, pâna când am stiut ca muzica era reala.

Am testat si am simtit muzica cu ajutorul mâinilor. Simteam de parca totusi puteam sa prind muzica în mâini si s-o rotesc din nou si din nou ca un olar care îsi încearca lutul înainte de a începe sa creeze ceva nou. Ideea prinderii sunetului în mâini este ce neconceput în viata constienta, pentru ca în viata constienta noi consideram sunetul ca fiind ceva din afara noastra si separata de noi, un lucru exterior. Dar în aceasta experienta muzica nu era un lucru exterior. Eu însumi eram muzica.

Desi la momentul respectiv nu recunosteam orice piesa muzicala, acum îmi aduc aminte ca în timpul “Rugaciunii Domnului” am prins în maini niste fragmente muzicale si le-am modelat, uneori în niste bucati mai mari, alteori în bucati mai mici. “Imnul de lupta al Republicii” a fost amuzant si încântator si mi-a oferit o senzatie de expansiune, de încredere. Stiam ca pot sa “ma distrez” si puteam “sa le spun ce voiam”. Înainte mi-a fost mereu frica sa scriu ceea ce voiam sa scriu pentru ca mi-era teama ca nu s-ar fi vândut. Acum îmi dau seama ca asta nu era bine. As putea sa le spun ce voiam sa le spun si sa ma distrez facând asta.

Aceasta a fost descoperirea care mai întâi fusese “interesanta” iar apoi “fantastica”. Cum de nu aflasem asta mai înainte? Era atât de simpla încât ma facea sa chicotesc. “Asa sta treaba. Aha.”



11:35 Cânturile gregoriene.
MALDEN: Ziua mea!
MALDEN: [Zâmbind ironic] Ce târfa!
MALDEN: Asa, ce trist. N-aveti decat sa plângeti cat vreti, ticalosilor, oricum nu conteaza. Ah, ce rahat!



La începutul cânturilor înca mai eram înflacarat în urma descoperirii ca iubirea trebuia sa fie data mai departe, ca tineam în mâini toata puterea si forta vietii, ca eram deasupra fara nimic altceva decât simtirea. Apoi s-au auzit vocile calugarilor care cântau Patimile dupa Sf. Ioan. Vocile înalte de tenori nu erau reale, desi erau frumoase. Nu transmiteau mai multa iubire decât transmite o târfa, chiar daca e foarte frumoasa. Ele recurgeau la metode exterioare, asa cum o târfa recurge la metodele exterioare, dar nu transmiteau iubirea asa cum tocmai o descoperisem eu, ca cineva “o da mai departe.” Si tonurile adânci si de jale ale vocilor joase pareau sa se tânguiasca dupa mila si dupa iubire. Ele faceau ceea ce facusem si eu când ma milogeam ca oamenii sa ma iubeasca. Ei se tânguiau ca oamenii sa-l iubeasca pe Dumnezeu, dar acum stiu ca nu poti sa primesti iubire plângând dupa ea, nici macar iubire de Dumnezeu. “N-aveti decât sa plângeti cât vreti, ticalosilor, oricum nu conteaza.” Iubirea este o experienta de a oferi, nu de a primi.

Apoi, mai târziu muzica a devenit foarte profunda, sau trairea mea a devenit asa. M-am ridicat din nou ca sa ajung deasupra si dincolo de toate. Am vazut fulgerul despicând cerul si tunetul bubuind; am vazut muntii înalti de piatra sfarâmându-se; si apele smulgând copacii din radacini si potopind pamântul. Am vazut-o pe Mama Pamânt distrusa în întregime, dezintegrându-se înapoi în vidul din care a aparut.

Nu mai era nimic alteceva decât Dumnezeu.

Apoi, cu extraordinara putere a vietii în mâini am început sa remodelez, sa refac, sa recreez pamântul. Am început dintr-o farâma de nimic pe care am rasucit-o între vârfurile degetelor si pe care am continuat s-o rasucesc, pâna când a devenit din ce în ce mai mare. Apoi am modelat-o încet între mâini dându-i o forma de sacralitate.

Am trecut prin asta de mai multe ori fiindca nu avea întotdeauna forma potrivita. La un moment dat o scuturam în toate partile ridicând din umeri si dând din cap. Nu era cum trebuie. Asteptam. Apoi o luam de la capat. Apoi iar începeam. Am facut asta pâna ce am putut sa privesc creatia si sa spun: “Acum e bine.”



12:10 p.m. Muzica se termina. [Malden chicoteste.]
MALDEN: Mai esti cu mine?
RUTH: [Îi pune mâna pe umar.] Da. Vrei sa lucrezi în liniste?
MALDEN: Cum zici tu. A fost ceva minunat pentru mine sa îmi încredintez aceasta convingere altcuiva. [Ridica din umeri.] Mult zgomot pentru nimic. 
12:17 [Decurge în liniste.] [Malden chicoteste. Lucreaza ceva cu mâinile. chicoteste.]



În urmatoarea jumatate de ora am “lucrat” în tacere. Castile si aparatoarea de ochi au ramas la locul lor. Am continuat experienta creativa ca si cum ar fi fost pe muzica. M-am exprimat cu ajutorul mâinilor în timp ce tineam si iar tineam lumea în mâinile mele.

Când i-am spus lui Ruth “Cum zici tu” si apoi am adaugat ca a fost “minunat pentru mine sa îmi încredintez aceasta convingere altcuiva” am descoperit un nou înteles minunat al încredereii complete în altcineva. Pâna în acel moment nu mai avusesem încredere totala în alti oameni când era vorba de mine. Din cauza asta nu am vrut sa depind niciodata de medicamente si n-am vrut niciodata sa-i las pe altii sa hotarasca în locul meu sau în privinta mea. Chiar si atunci când am cerut sfatul celor pe care îi consideram “experti,” totdeauna am tras concluzia finala de unul singur. Acum nu faceam asta si, nefacând-o, ma eliberam de o povara foarte grea – povara de a lua fiecare decizie. Încercând sa iau fiecare decizie, acum îmi dadeam seama, era un “mult zgomot pentru nimic.”



1:07 “Finlandia,” Sibelius.
[Malden tine ritmul muzicii, uneori cu un rânjet larg.]



În aceasta perioada nu am facut nici o observatie verbala. În cea mai mare parte ma bucuram de noul înteles al unitatii cu Dumnezeu, cu toate lucrurile si cu noua lume pe care o creasem. Ma bucuram de noul sentiment de iubire. Era extraordinar! Încântator! Cum de am putut sa complic atât de mult lucrurile înainte, când ele erau atât de simple, atât de evidente!

Au fost câteva situatii în care am vrut sa vorbesc, dar nu puteam sa leg nici un cuvânt care voia sa-mi iasa pe gura. Si, la fel ca mai devreme în timpul exerientei, falcile ma dureau uneori în încercarea de a spune ceva. Aceasta parca aparea mai ales atunci când ma simteam desupra tututor lucurilor si ma uitam departe în dreapta mea unde vedeam vârfurile îndepartate ale piramidelor.



1:15 Muzica se încheie. [Castile si aparatoarea de ochi sunt scoase.]
RON: Salut. 
MALDEN: Salut. Asta-i tot? [Ridica din umeri.]
RON: Poate vrei sa-si pui astia. [Îi da ochelarii.]
MALDEN: Încep sa vad aceasta stralucire în miscare.



Am început sa îmi dau seama ce era aceea care se misca atunci când m-am dus la baie mai devreme. Nu era miscarea camerei sau sau a lucrurilor asa cum le vezi când esti ametit sau beat. Nu era deloc miscarea lucrurilor, ci era însufletirea lucrurilor.

Stiinta afirma ca toate lucrurile sunt în miscare; ca ele nu sunt solide; ca totul este în stare gazoasa. Moleculele de materie sunt mereu în miscare. Asta era ceea ce vedeam eu de fapt. Miscarea constanta a moleculelor face ca totul sa para însufletit. Peretele, masa, toate aveau acelasi fel de însufletirepe care o are fiinta umana.



RON: Vrei sa te uiti la poza asta un pic? [Îmi arata spre “Sf. Ioan al crucii” de Dali.]
MALDEN: O aura în jurul ei, figura se schimba, ramâne în miscare. Nu stiu ce simt fata de ea.
RON: Doar vezi ce face.
MALDEN: Aha. [Se uita un timp.] Aud o voce de acolo. [Arata în spatele canapelei.]
RON: Este o voce la usa de alaturi.
MALDEN: Vocea asta nu vine de la usa de alaturi. Este o parte din mine. Traind. Retraind. Simtind ca plâng, chiar daca plâng sau nu cu adevarat.
[Ron îi arata trandafirul. Malden se uita la el, zâmbind.]
RON: Întreaba-l despre cetatenii ostili si despre Dumnezeul cel razbunator.
MALDEN: Buna întrebare.
RON: Ce face? [Pauza.] Ce se întâmpla atunci când Malden alege sa fie el insusi?
MALDEN: Devine instantaneu experienta începutului si sfârsitului lucurrilor. La început a fost penisul tatalui meu, apoi matricea mamei.
RON: Aha. Totul este acolo.
MALDEN: Frumoasa lui culoare rosie înca persista.



Cum ma uitam fix la trandafir, mugurul însufletit si miscator s-a preschimbat în vârful penisului tatalui meu, apoi s-a preschimbat în matricea mamei. Eram acolo în cavitatea aceea. Am vazut ovulul sus în stânga mea. Apoi am vazut penisul cum intra în deschizatura matricii. Am vazut samânta ejaculând din centrul penisului si apoi împrastiindu-se pe peretii uterului si milioane si milioane de particule de sperma înghesuindu-se în sus spre ovul si unul dintre ele care a ajuns la el.

Acesta a fost punctul cel mai extraordinar al experientei mele. Aceasta a fost dovada suprema si finala a eternitatii mele, a dumnezeirii mele. Am vazut începutul acestui lucru muritor care sunt eu, eul meu fizic. Am fost acolo înainte de asta. Traditia crestina nu vorbeste decat de o continuare a acestei vieti, o viata dupa moarte. Se presupune ca viata începe în momentul conceptiei, sau al nasterii sau la un alt moment dat. Aici este locul în care sufletul si trupul sunt fuzionate. Acesta este începutul vietii. Desi traditia crestina nu recunoaste asta, mi se pare evident ca daca ar fi sa existe viata de apoi atunci ar trebui sa fie si viata dinainte. Iar acum stiam ca exista, din moment ce eram deja acolo când a fost conceput eul meu muritor.

Nicaieri în experienta mea nu a existat vreo senzatie a unei alte vieti sau a unei alte forme muritoare. Mi s-a spus ca unii oameni au avut astfel de experiente. Eu n-am avut nici o expereinta de reîncarnare, dar cu siguranta am fost constient înainte sa devin o fiinta fizica.



RON: Uite-te la chipul lui Ruth si vezi-l asa cum e.
MALDEN: Minunat. Esti sora mea, mama mea, fiica mea. 
RON: Acum uite-te la mine. 
MALDEN: Tu esti cineva din partea familiei mamei mele, cineva din trecut. Nu stiu ce înseamna asta. Totul este atât de simplu, nu? Iar nou stricam totul. RON: Uneori. 
[Malden, emotionat foarte profund, încuviinteaza din cap, îl podidesc lacrimile. Ron si Ruth îl iau de brat, apoi îl apuca de mâna. Tom se întinde si îi atinge celalalt brat.]
RON: Asa este, simte-o! Este aceeasi pentru noi toti. [Malden plânge, profund emotionat.]
RON: Te-ai agatat de asta multa vreme. 
MALDEN: Nu poti sa stii.
RON: Noi stim [Malden chicoteste, apoi plânge, profund emotionat.]
MALDEN: Multumesc. Minunat. Tu esti mereu acolo. Si tu. [Face semn cu capul spre Ruth.] Trebuie sa fii. Caldura ta si orientarea ei. Exact asa cum trebuie sa fie. [Spre Ruth.] Esti mai calda decât am crezut.
RUTH: Unoeri mi-a fost greu sa o arat. 
MALDEN: Esti minunat. 
RON: La fel ca tine. 
MALDEN: Ma distrez atât de bine. 
[Ron tine trandafirul lânga fata lui Ruth în timp ce Malden se uita la ea.]
MALDEN: [Dupa câteva clipe.] Ruth arata ca o fetita mare care ma pune la punct si atunci trandafirul nu arata asa de bine. Dar acum esti din nou la fel de dulce si de draguta ca înainte. Ma simt de parca as fi trecut prin 17 cristelnite.



În timp ce priveam fata lui Ruth, aceasta a început sa se preschimbe de mai multe ori, astfel ca a devenit sora mea, mama mea, fiica mea. De fapt ea nu semana nicidecum cu vreuna dintre ele. Nu era o înfatisare fizica, ci sentimentul care era transmis.

În afara de faptul ca era din partea familiei mamei mele, atunci nu stiam cine este Ron. Dupa câteva zile mi-am amintit cine a fost. El a fost unchiul meu

Ed, fratele cel mai mic al mamei. Nu-mi amintesc de Ed decât auzind-o pe mama vorbind despre el. A murit când eu eram foarte mic.

Ed a fost oaia neagra a familiei. A baut. Dupa ce s-au casatorit mama si tata, deseori a locuit cu ei. Tata era singura persoana pe care o respecta atunci când bea. Mama mi-a spus ca atunci când am venit eu pe lume Ed credea ca eu sunt cel mai deosebit, iar eu credeam despre el ca era minunat. Asa cum face orice copil, am vazut si eu dincolo de betivanul înrait, de inadaptatul social. Am vazut omul dinauntru si l-am iubit. Asta am vrut sa spun cu:“Totul este atât de simplu, nu-i asa? Iar noi stricam tot.” Iubirea este o chestie atât de simpla, însa noi lasam prea des ca legile sociale si prejudecatile sa o îngradeasca si astfel o distrugem.

Aceasta semnificatie a iubirii a fost cea care mi-a provocat primul val de lacrimi. Nu mai plânsesem de ani de zile. Ca mai toti barbatii, simteam ca emotiile puternice erau pentru barbati, iar lacrimile doar pentru femei si copii. Dar acum m-au podidit si pe mine lacrimile si am plâns asa cum n-am mai plâns niciodata. Chiar am plâns “saptesprezece cristelnite.”

În timp ce plângeam, am simtit atingerile lui Ron, Ruth si Tom si în cele din urma m-am uitat printre lacrimi la fetele lor. Apoi am vazut ca si ochii lor erau plini de lacrimi! Ei plângeau de bucurie împreuna cu mine!

Era o mare caldura si un sentiment aprins, dar pentru prima data am început sa îmi dau seama de marea profunzime a oamenilor care lucreza la Institutul Psihedelic. Eram ceva cu mult mai mult decât un subiect de cercetare. Indiferent ce faceam eu, ajungea sa fie pentru ei ceva mult mai mult decât o statistica de cercetare. Am fost prima si cea mai apropiata fiinta umana care se chinuia sa se înteleaga pe sine însasi, care cauta sa descopere Realitatea Vietii, iar ei erau primii si cele mai apropiate fiinte umane care au fost lânga mine pe acelasi drum, care m-au înteles si care au vrut sa ma ajute. Ei puteau întotdeauna sa consemneze faptele, sa adune cifrele statistice, dar în acest moment se desfasura o experienta umana pe care care nici un fapt, nici o cifra, nici o statistica nu ar fi putut sa o înregistreze vreodata. Numai o alta inima umana ar fi putut întelege; si doar o alta minte umana ar putea s-o înregistreze.



MALDEN: Ma simt udat. Astea sunt lacrimile mele? Poate ca da.
[Ron se ridica si trage perdelele aurii de pe fresca. Malden se uita la fresca.]
RON: Ce vezi acolo?
MALDEN: [Dupa o pauza.] Nu simt nimic aici. [Se bate usor pe piept.] Acestea sunt niste suporturi. Frumos, dar fara întelesuri profunde asa cum am simtit aici.
RON: Asta este cea care conteaza? 
MALDEN: Bineînteles. Nu e nimic altecva. Nu e nimic mai profund, oriunde m-as duce. Unde ar vrea cineva sa mai plece de aici? Uitându-ma la scena, as putea sa încep sa plâng, asa cum am facut. Stralucirea se schimba pe fresca, asta-i tot.
1:52 RON: Daca ai fi fost sus, unde ai vrea sa fii?
MALDEN: Daca as fi fost sus atunci n-as fi fost. [O vreme Malden se uita lung la fresca.] Afara si înapoi. Este tot ceea ce întelegem din asta.
RUTH: Nu este adevarul.
MALDEN: Da. Pot vedea cum m-am desprins singur de caldura pe care mi-am dorit-o. Iata de ce am fost singur.
RUTH: Poti vedea de ce? Înca mai trebuie sa fii desprins?
MALDEN: Nu. [Chicoteste.] [Ruth se apleaca spre el si îl îmbratiseaza si îl saruta.] Ai însemnat mult pentru mine în timpul acestui proces – doctorul, femeia, multe lucruri astazi – înca nu le-am pus cap la cap. Minunat! Ce experienta extraordinara!



Scena din capatul celalalt al camerei era “Cina cea de taina” de R. Schellin din Canada. Personajele nu erau decât schitate, fara nici un detaliu pe chip. În timp ce ma uitam la scena asta nu s-a produs nici o schimbare, în afara de o luminiscenta parca în jurul personajului central al lui Christ. Pentru mine, dupa cum spuneam, nu însemna decât un suport, o piesa de decor folosita pentru a crea o iluzie. Nu era reala. Nici însasi Cina cea de taina nu era reala. Nu s-a petrecut niciodata în realitate. A fost doar o scena dramatica creata pentru a spune o poveste frumoasa.

Toate religiile din toate timpurile au folosit suporturi - altare, cruci, statui, vitralii si sute de alte lucruri. Ele au folosit toate geneurile de arta - muzica, pictura, sculptura si teatrul pentru a-si spune povestea lor. A fost o vreme când simbolismul crestinismului ma deranja, dar privind acest suport des folosit nu m-a mai deranjat. Daca oamenii au dorit si au avut nevoie de acest gen de lucru ca sa-i ajute sa se apropie de Dumnezeire, asta a însemnat atunci pentru ei. Nevazând nimic în tablou eu nu-l respingeam decât pentru mine. Nu am facut decât sa ma raportez în mod adecvat la el, la ceilalti si la orice alt simbol folosit de catre budisti, islamisti sau practicanti ai oricaror conceptii religioase.

Când am spus ca “as putea sa încep sa plâng” am vrut sa spun ca as putea plânge pentru milioanele care si-au pierdut calea catre eternitate crezând ca simbolul era cel important, ca el era obiectivul. Scopul vietii nu este este sa cream niste simboluri frumoase si apoi sa ne irosim sentimentele în venerarea si adorarea lor. Atunci când crestinii devin atât de absorbiti de astfel de simboluri cum ar fi Cina cea de taina si persista în ideea ca viata eterna nu poate fi obtinuta decât prin folosirea simbolului, prin reconstituirea Cinei cele de taina, ei se desprind singuri de minunatele bucurii ale vietii însasi. Obiectul venerarii nu este sa împlinesti ritualuri, ci sa te apropii din ce în ce mai mult de uniunea cu Dumnezeu. Un ritual este un instrument care ar putea sa-i ajute pe unii si daca face asta, atunci este de folos. Ceea ce este important nu este simbolul, drama, ci ceea ce semnifica el. De aceea am spus “nu simt nimic aici” si am aratat spre inima si de accea am spus “Daca as fi fost sus, atunci n-as fi fost.” A face parte dintr-un simbol nu înseamna deloc a fi.

Si daca as fi fost o parte a simbolului, nu conteaza ce simbol, atunci m-as desprinde de “caldura pe care mi-am dorit-o.” As fi singur. De aceea chiar m-am desprins de fapt de mine însumi si am ramas singur când am încercat sa adopt simbolul barbatului onest, muncitor, integru, onorabil si iubitor. Jucând rolul din piesa conforma cu conceptia mea dsespre “imaginea sociala” adecvata am pierdut obiectivul real al vietii. Mi-am înabusit focurile interioare si m-am deconectat de la adevaratul sine interior al meu. Si astfel am ramas rece si singur. Nu am fost iubit asa cum am vrut sa fiu pentru ca am devenit atât de ratacit în simbolism încât am uitat cum sa iubesc.

Secole întregi omul a trecut printr-o perioada în care a încercat sa renege toate lucrurile din punct de vedere spiritual. Daca ceva nu putea fi dovedit din punct de vedere intelectual însemna ca nu e adevarat. Unul dintre cei mai straluciti tineri ingineri pe care îi stiu nici macar nu ar discuta despre nimic spiritual sau psihic. “Daca e ceva ce nu pot experimenta cu unul dintre cele cinci simturi atunci înseamna ca nu exista,” afirma el categoric.

Probabil ca Statele Unite au condus lumea spre un concept de viata materialist. Toate stiintele vechi oculte au fost stârpite în masa. Nu existau chestiuni cum ar fi astrologie, numerologie, grafologie, chiromantie, s.a.m.d. Cei care credeau în ele erau ignoranti, iar cei care le practicau niste sarlatani si niste smecheri. Spiritism, ciocanit în masa, întruniri, clarviziune, ghicitorie s.a.m.d. au fost facute atât ilegale, cât si imorale si am fost zelosi în vânarea tuturor vrajitoarelor înca de când au debarcat pelerinii. Unele dintre acestea pteau fi practicate daca se faceau în numele religiei. Dar aproape întotdeauna trebuiau sa fie facute în numele religiei crestine, deoarce am izgonit toate celelalte conceptii ca fiind pagâne.

În ultimii ani am început treptat sa ne inversam conceptele. Am început sa preschimbam tehnicile noastre stiintifice în diferite domenii ale comportarii umane si ale mintii umane. Desi nu am recunoscut mereu ca era “spirituala”, am fost de acord ca exista ceva legat de minte care avea un fel de putere asupra fizicului. Multe universitati au facut experimente si cercetari despre mintea dincolo de materie, despre telepatie, perceptie extrasenzoriala si domenii asemanatoare. Iar în prezent investigatiile sunt îndreptate spre droguri psihedelice si relatia omului cu Dumnezeul sau.

Asadar, am impresia ca noi ne îndreptam încet, dar sigur spre punctul în care nu mai suntem atât de interesati de lucrurile fizice, pe care le putem experimenta cu cele cinci simturi ale noastre, ci mai mult de semnificatia fizicului, de ceea ce presupune simbolul si cum ne poate ajuta sa dobândim spiritualitatea. Fericirea spirituala devine mai vitala decât fercicirea fizica.

Cum actioneaza acest simt în relatiile umane obisnuite mi-a fost aratat atunci când Ruth s-a aplecat si m-a sarutat. Atunci a fost momenutl în care am stiut ce înseamna adevarata afectiune, puterea si miracolul simplei întelegeri umane. Ea este doctor, un cercetator angajat sa conduca anumite experimente si cercetari si sa înregistreze si sa raporteze rezultatele pentru a fi adaugate la baza de date care este deja disponibila. Ea si-a îndeplinit atributiile. Nu ar fi avut nici un fel de motiv sa-si depaseasca atributiile profesionale. Nici un motiv în afara de cel mai înaltator dintre toate motivele. În primul rând ea era o fiinta umana care iubea si care raspundea iubirii ce curge dinspre o alta fiinta umana. Era un lucru atât de simplu si totusi atât de profund, atât de plin de întelelsuri.



2:04 MALDEN: Noi vedem lucrurile din punct de vedere intelectual, dar nu ne dam frâu liber pentru a le simti si spiritual.
2:08 [Luat medicamente, 10 mg de methamphetamine hydrocloride, oral.]
RON: Ann a fost îngrijorata ca n-ai sa te lasi în voie.
MALDEN: Pâna la urma mi-au secat lacrimile si a trebuit sa ma las în voie. RON: Acum, oameni buni, puteti începe cu adevarat sa stati de vorba unii cu altii.
MALDEN: A fost o calatorie lunga, lunga. 
RON: Am fost împrejur multa vreme pentru a face acesta lunga calatorie.
MALDEN: Aha. Este cale lunga împrejur si nu exista nici un spatiu cu care sa încep. Noi confectionam spatiul si apoi ne învârtim prin el si ne încurcam în el. Asta vine sa confirme ceea ce ar fi trebuit sa scriu, iar acum nu ma simt legat de niste restrictii anume. Înca mai scriu ceea ce scriu, însa nu trebuie sa-mi cer scuze pentru asta. 
RON: Sigur. Ei vor sa auda ce ai tu de spus, nu ceea ce crezi tu ca ei vor sa auda.
MALDEN: Bine spus. La fel ca oamenii care se duc la biserica fiindca vor sa fie consolati, nu trasi de mâneca.
MALDEN: Nu a fost nici un dracusor. Tot ceea ce a fost gresit a fost aici. [Si arata spre el.] 
RON: Nu asa sunt ei? Trebuie sa-i facem sa apara. [Ron îi arata lui Malden o oglinda de buzunar.]
MALDEN: [Se uita în oglinda. Chicoteste.] De asta aveam nevoie – sa râd de mine însumi. [Râde.] Sa cred ca eu nu sunt decât copilul razgâiat al lui Bill Bishop.
RON: O fata destul de buna, nu? 
MALDEN: Nu pot scapa de ea. Indiferent ce sunt, sunt eu.
RON: Si ce-i rau în asta? 
MALDEN: [Se uita din nou în oglinda. Scutura din cap.] Am o înfatisare fioroasa cu limbi de foc care îmi ies printre dinti, vapai care imi ies pe gura. [Malden se uita mai mult în oglinda.] Tipul pe care-l vad acolo este cel care vreau sa fiu. El este degajat si cald. Când ma uit la acest trandafir înca se misca. Iar atunci cand devin fioros, cu privirea încruntata, când trebuie sa spun ceva pe un ton ferm, atunci dispare. Este groaznic sau dezastruos.



Când Ron s-a referit la Ann ca era îngrijorata daca n-am sa ma las în voie, s-a referit la frica fiicei mele ca am s-o tin pe-a mea si n-am sa accept experienta LSD. De fapt o facusem demult. Dar când am ajuns la punctul în care “m-am lasat în voie” am simtit o mare usurare. Stiam ca fusese o calatorie lunga, lunga care m-a purtat pe tot cuprinsul lumii fizice, care s-a întins pe tot parcursul intelectualismului, dar care în final “a secat lacrimile” iar acum eram din nou înapoi acasa.

Asta nu a însemnat ca de aici încolo urma sa desconsider lumea fizica sau sa arunc intelectualismul la gunoi. Ar fi la fel de gresit cu a arunca spiritualitatea, asa cum am facut noi. Înseamna pur si simplu ca nu mai aveam sa traiesc acel fel de schizofrenic de viata, ci as fi combinat cele doua aspecte ale vietii mele - spiritual si fizic într-o relatie adecvata. Nu voiam sa fiu nici ca prietenul meu inginer, nici ca un fanatic religios. Lumea fizica îsi are rostul sau, la fel si lumea spirituala. Raportate si evaluate în mod adecvat, ele alcatuiesc o lume care este dincolo de tot ce am aflat pâna acum.

Când Ron mi-a dat oglinda si am început sa râd de mine a avut loc o mare realizare. În acest moment acceptasem existenta lumii spirituale, iar acum stiam care îmi este locul în relatia mea adecvata cu lumea fizica. Toata viata m-am chinuit sa ajung cineva, sa obtin o pozitie importanta în lumea sociala. Acum mi-am dat seama ca toata aceasta stradanie a mea de ajunge cineva care sa fie bun de iubit era zadarnica. N-as putea sa obtin iubirea în felul asta. Indiferent în ce pozitie as fi putut sa ajung nu mai conta fiindca nu as fi putut sa ma transform cu adevarat din cel ce am fost. Nu eram “decât copilul razgâiat al lui Bill Bishop” si brusc am fost extraordinar de fericit sa descopar asta, sa fiu doar asta. O mare povara mi-a fost ridicata de pe umeri. Nu a trebuit sa ma zbat atât ca sa fac din mine ceva ce am crezut ca va iubi publicul. Nu trebuia decât sa fiu eu însumi. Eu eram eu. Indiferent ce ar fi pe fata mea, “Nu pot scapa de ea.” Deseori mi-am spus ca nu voiam decât sa fiu eu însumi, iar acum stiam cine era acest însumi.

A doua oara când m-am privit în oglinda chipul mi-a devenit fioros, amenintator, iar focul a izbucnit. Ochii îmi erau scrutatori. Buzele îmi pocneau în cuvinte precise, taioase. Eu eram autoritatea si stapânul absolut asupra situatiei. Vocea mea era hotarâta. M-am vazut asa cum eram atunci când l-am mustrat odata pe un tânar panamanian care încalcase niste reguli de lucru, dupa care l-am lasat sa plece cu o indignare justificata. Mi-am amintit de enunturile didactice pe care le-am emis despre viata si modul de a trai. Eu eram sudistul care spunea: “Bineînteles ca-i iubesc pe negri. Doar ca vreau ca ei sa stea la locul lor”. Eu eram cetateanul virtuos care spunea: “Bineînteles ca cred în justitie, dar nu poti sa-i lasi pe oameni sa iasa basma curata.” Eu eram tatal infatuat care spunea: “Am sa le dau copiilor tot ce e mai bun, dar Doamne, ar fi bine sa zbârnâie când le vorbesc eu.” Eu eram sotul neiubitor care spunea: “Îmi iubesc sotia mai mult decât viata, dar stie ea care-i sunt limitele.” Eu eram afaceristul tantos care spunea: “Sunt un neghiob sentimental, dar când vine vorba de afaceri nu poti face profit fiind sentimental.” Eram toti aceia care declarau iubirea, dar care de fapt habar n-aveau despre iubire sau afectiune.

Asta a fost probabil cea mai nepacuta parte din întreaga experienta, desi revelatoare. Nu este placut sa ne vedem pe noi însine asa cum suntem cu adevarat. Nu ne place sa ne vedem decât ca cei care credem ca suntem, asa cum vrem ca altii sa creada ca suntem. Dar eu m-am vazut asa cum eram, barbatul care am încercat sa fiu, persoana “buna de iubit” care am vrut sa fiu pentru a evita cetatenii ostili. Nu-mi placea ce vedeam, dar am fost foarte fericit fiindca macar puteam sa vad asta.

Am scapat oglinda în timp ce toate aceste lucruri îmi treceau fulgerator prin minte. Ron a luat oglinda. Dar dupa un moment m-am întins din nou dupa ea. Voriam sa stau fata-n fata cu acest personaj neiubitor; voiam sa-l fac sa dispara. Nu voiam nici o parte din acest barbat. N-as mai putea sa traiesc niciodata ca o astfel de persoana.

Dar când m-am uitat a treia oara în oglinda chipul meu a început sa zâmbeasca. Cum stateam asa pe canapea, îmi sprijineam capul în mâna. Parul îmi era zbârlit. Fata îmi era uda de sudoare si lacrimi. Probabil ca nu puteam fi mai ravasit, mai neplacut decât atât din punct de vedere fizic. Însa persoana pe care o vedeam acum era genul de tip cald si degajat. Nu era stralucit. Nu avea nici un ban, nici o situatie. Nu era decât un tip care era el însusi si într-un fel un tip foarte grozav doar pentru ca era el însusi.

“Groaznic sau dezastruos”, am spus. “Nu e decat un alt punct de pe acelasi cerc”, suntem ceea ce facem din noi însine.

În acest moment Ron a luat plicul cu fotografii pe care le-am adus si a început sa le sorteze. Îmi dadea câte una odata. Fiecare fotografie era vie, miscatoare si se schimba pe masura ce regaseam în ea ceva din mine însumi.



Imaginea Tatalui.
MALDEN: O miscare considerabila de chestii, însa fata lui ramâne nemiscata în spatele unui labirint de imagini miscatoare. L-am vazut pe el, sau pe mine, nu pot sa fac diferenta între noi doi stând în vârful creatiei. El eram eu. M-am vazut pe mine în el. Am trait aceasta experienta însa un chip era nemiscat. 
RON: Ceva constant care nu se schimba. 



Fotografia nu era una clara, dar era singura pe care o aveam cu tata. În poza mai erau trei barbati si cu ceva timp în urma am copiat-o si am facut o mica poza doar cu el. “Miscarea considerabila de chestii” si “labirintul de imagini miscatoare” care parca îi acopereau fata erau tensiunile si încordarile, grijile si chinurile, amenintarile si pericolele, nisipurile miscatoare si vârtejurile pe care le stârnim noi în viata. ele se învolburau si se rasuceau într-un vârtej nebunesc ca si când ar fi încercat sa-i acopere fata. Însa nu puteau sa-i acopere fata, nici sa i-o schimbe. Fata i-a ramas neschimbata. Fata lui era ca acelea de la Mount Rushmore – simboluri neschimbate ale unui concept neschimbat.

Apoi chipul tatalui meu a devenit chipul meu. El a devenit nu numai persoana mea fizica, ci întreaga mea fiinta. Am stat acolo neschimbat în acea mare a vietii învolburata, furioasa si nesfârsita. Eram indestructibil pentru ca eram deasupra si dincolo de timp si spatiu. Ma simteam foarte bine în adânca si profunda cunoastere a eternitatii mele.



2:35 Imaginea Mamei.
MALDEN: Nu e prea mult de vazut aici, în afara de ceea ce era când am cunoscut-o. Ea a fost o femeie înfipta. S-a tinut tare.



Aceasta este o fotografie pe care i-am facut chiar eu acum câtiva ani. Statea în picioare cu mâinile încrucisate uitându-se cu atentie la ceva din dreapta ei. În timp ce o priveam, fotografia nu s-a schimbat deloc. Era miscatoare si vie si o radiatie de caldura emana din ea. Ma simteam bine uitându-ma la ea. Era genul de femeie robusta, asa cum sunt toate femeile, asa cum este chiar si Mama Pamânt. Era viguroasa.

Si cel mai important dintre toate, “s-a tinut tare.” A fost o femeie care s-a tinut tare pentru ceea ce credea ea ca era bine. Si nu era întotdeauna binele acela asa cum este stabilit de normele sociale sau chiar de legi. Era binele pe care-l stia ea din strafundul sufletului ei. Nu era un cruciat în nici un sens al cuvântului. Nu încerca sa-si impuna nimanui Strictetea sa, dar nici nu ar fi lasat niciodata pe cineva sa o îndeparteze de Strictetea sa.

Multi barbati si multe femei si-au câstigat un loc în istorie tunând si fulgerând despre ceea ce au crezut ei ca este bine. Multi dintre ei au devenit martiri. Unii din motive politice, altii din motive sociale, unii din motive religioase. Dar toate acestea nu sunt decât o grandoare gaunoasa. Ei sunt un fel de Cezari de rumesgus care ar putea sa traiasca o vreme în cartile de istorie, însa care trebuie sa piara fiindca ceea ce au proclamat ei nu a fost decât adevar de rumegus.

Nu ai nevoie de curaj ca sa lupti pentru ceva ce vrea si majoritatea. Nu este un act de curaj sa lupti pentru democratie în Statele Unite; pentru Christ în biserica crestina; pentru un rege într-un regat; pentru segregatie în Sud. Adevaratii eroi ai oricarei epoci sunt aceia care au curajul sa lupte pentru adevar, indiferent împotriva cui si a ce lupta si indiferent de consecintele care ar putea sa apara dupa lupta lor.

Desi l-am admirat dintotdeauna pe rebel, barbatul care se ridica împotriva tuturor fortelor lumii fizice în lupta pentru Adevar, barbatul care accepta orice ar urma, chiar sa-si dea viata pentru asta, nu eram sigur daca as fi facut asta în trecut. Dar acum sunt sigur.



Imaginea tatalui vitreg, Forrest Bishop. 
MALDEN: Un chip care mormaie si bombane. Oare acesta este omul pe care l-am cunoscut sau nu? Aici este si un politist. Ochii lui devin fiorosi, iar gura mârâie cu ura.
RON: Iubeste-l un pic si vezi ce se întâmpla. 
MALDEN: Am crezut ca l-am iubit mereu pe tipul asta. Sau poate ca nu.
RON: [Dupa ce Malden se uita din nou la fotografie.] Ce s-a întâmplat când ai facut asa?
MALDEN: Ticalosul asta teapan si aspru de aici sunt eu, nu el. Asta e fotografia mea. Nu poate fi el. El nu era asa. Este o parte din mine care sta acolo mormaind.
RON: Înseamna ca TU esti cel care poate sa-i creeze pe cetatenii ostili.
MALDEN: Aha.



Pentru o clipa am fost derutat de ceea ce am vazut în fotografie. El n-a fost niciodata un om care sa mormaie si sa bombane, sau sa fie politist. De fapt el era chiar contrariul, barbatul pe care l-am criticat ca era prea blând, prea amabil, prea îngaduitor.

Dar cu cât ma uitam mai mult la fotografie cu atât ajungeam sa-mi dau seama ca eu nu ma uitam la el, ci ma uitam la mine. Ma uitam la aceeasi persoana pe care o vazusem mai devreme în oglinda. Mormaiam si bombaneam si ripostam împotriva a ceea ce credeam eu ca sunt cetatenii ostili, dar cu adevarat nu era nici un cetatean ostil. Eu însumi am creat acesti cetateni ostili pentru a-mi justifica propriul mormait si bombaneala.



Imaginile lui Glayo si Bernita, surori.
MALDEN: Vreau sa plâng pentru amândoua. Am vazut-o sâltând de bucurie. Mereu am crezut ca ar fi putut fi o fata draguta dar într-un fel sau altul ei îi lipsea ceva. [Îi dau lacrimile.] Am vazut-o aici. A fost dintotdeauna o tragedie. Lucrurile parca au mers mereu prost pentru ea. Dar cumva ea s-a tinut tare mereu si a razbatut pâna la urma. 



Acestea erau niste fotografii separate, dar le-am tinut pe amândoua ca fiind una. Fotografia Bernitei a fost una pe care i-o facusem eu când statea în curtea noastra interioara, îmbracata într-o frumnoasa rochie în carouri. Si cum ma uitam asa la ea, s-a ridicat si a început sa danseze pe-acolo vesela, apoi s-a asezat înapoi continuând sa-mi zâmbeasca. Si totusi simteam ca era ceva nu tocmai în regula, ca “îi lipsea ceva”.

Cu cât ma uitam mai mult la fotografie si cu cât ma gândeam mai mult la ea cum era atunci, cu atât îmi dadeam seama ca nu ea era cea careia îi lipsea ceva. Ci eu eram acela. Eu nu am dansat niciodata vesel prin curtea interioara doar asa de dragul de a dansa. Prea des mi-a lipsit distractia de a trai. Am fost prea prins în încercarea de ma forma un barbat bun de iubit, pentru a evita cetatenii ostili. Cu siguranta, oamenii ma admirau pentru ca eram serios, muncitor, dar asta nu era decât o fateta a vietii mele. Mai era si cealalta fateta, fateta care era bucurie de dragul bucuriei.

Glayo nu si-a cunoscut niciodata tatal biologic. Singura ei casnicie a esuat si la scurt timp dupa ce s-a nascut fiul sau ea s-a întors acasa pebtru a locui împreuna cu parintii nostri. Era încapatânata si muncitoare. Muncea ca un rob, la câmp sau oriunde era ceva de treaba. Dupa ce au venit în California, pentru sanatatea ei, ea si-a înfiintat un salon de coafura si a fost destul de prospera. Apoi a renuntat la salon ca sa lucreze într-un spital, dar a cazut si s-a ranit la spate. Abia trecuse de asta când a fost schilodita si orbita în accidentul în care si-au pierdut viata parintii nostri.

Am vazut toate aceste lucruri uitându-ma la fotografia ei si tot am vazut un zâmbet pe chipul ei. Si mi-am adus aminte cât de des ma consideram eu într-o postura tragica atunci când tata a fost omorât si când ceilalti oameni nu ma întelegeau. Îmi amintesc de vremuri când ma vaitam din cauza “ghinionului” meu si când ma puneam în postura de victima. Si treptat am început sa înteleg ceva din tragedia pe care nu o stiusem niciodata pâna atunci.

Tragedia, la fel ca bucuria, este adevarata doar pentru ca noi o facem sa fie asa. Nu exista o tragedie reala. Nu e nici o tragedie sa-ti pierzi banii, sanatatea, simturile si nici chiar viata. Ar putea fi incomod, dar nu este tragic. Tragedia, conform dictionarului este “un eveniment jalnic sau nefast sau o serie de evenimente nefericite cu caracter covârsitor sau care culmineaza cu dezastrul.” Mâhnirea, nefericirea vin dinauntru, nu dinafara. Caracterul evenimentelor este dezastruos numai daca vrem noi sa fie asa.

Cu câteva zile în urma casa unor cunostinte a ars din temelii. Familia abia a scapat cu viata. Toate bunurile lor au fost facute scrum. A fost acest eveniment o tragedie? Un dezastru? Cu siguranta nu pentru mine. Nu a fost pentru ca nu i-am permis sa fie un dezastru pentru mine. Si, datorita caracterului acelor oameni nu a fost nici pentru ei o tragedie sau un dezastru. Pur si simplu pentru ca ei nu au lasat-o sa fie astfel.

Deja din cenusa se ridica un loc mai bun de a fi locuit. Daca nu ar fi fost sa arda casa cea veche, nu s-ar fi putut începe una noua. Asadar, ceea ce poate astazi este o tragedie sau un dezastru mâine poate sa devina o speranta si o binecuvântare.

Acesta este adevarul, fie ca e vorba de bunuri sau de noi însine. Toate religiile ne învata despre eternitatea omului, despre o viata mai buna dincolo de moarte, despre suflet, despre ceea ce este în noi care este mai maret decât însasi viata fizica. Stim cu totii ca la un moment dat noi trebuie sa pierdem aceasta viata constienta. Aceasta este singura certitudine a acestei vieti – ca durata ei este incerta. Fie ca momentul mortii vine în orele linistite din noapte, în timp ce dormim, fie ca vine într-un iad groaznic în timp ce ne zvârcolim de durere, asta nu prea conteaza cu adevarat. Nici nu conteaza daca apare în ora sau în minutul asta sau într-un timp si spatiu îndepartat. Nu exista cu adevarat nici un eveniment si nici o serie de evenimente care sa fie adevarate tragedii sau dezastre.



Imaginea lui Bill, cumnat.
MALDEN: Bill este vicios, taios si nu foarte fericit. Acum se pare ca mormaie mai jucaus. El reprezinta ce am simtit mereu pentru Bill. El a fost cel ratacit. Între doua lumi ale familiei sale. Am vazut în el propria mea singuratate. [Lacrimeaza iar si iar.] Ceea ce am simtit pentru Bill nu a ajuns niciodata la el, niciodata nu i-am dat drumul. Caldura pe care am vazut-o; mormaitul în fata nefericirii.
RON: Ce se întâmpla daca îl iubesti?
MALDEN: Tot mormaie, dar nu mai conteaza. Pare jucaus.



Întotdeauna l-am vazut pe Bill ca pe cel neglijat, ultimul dintr-o serie lunga de copii. Au fost patru fete si un baiat, înca patru fete si apoi Bill. Grupul mai vârstnic era prea vârstnic pentru el, iar grupul mai tânar era prea tânar. El trebuia sa se supuna în fata celor mai mari si sa cedeze în fata celor mai mici. Familia era atât de plina de fete încât totul era conceput si facut ca pentru fete. Fratele cel mare al lui Bill nu i-a fost niciodata foarte apropiat, iar tatal sau era diferit de el prin temperament si datorita circumstantelor. Parintii lui erau prea batrâni si prea obositi încercând sa câstige o pâine pentru întreaga famile, ca sa-l bage prea mult în seama pe Bill.

Când Bill a venit sa locuiasca cu noi i-a fost greu sa se integreze în familie. Asa ca Bill a crescut în confuzie si îndoiala. Si, asa cum l-am vazut eu în fotografie, el se întorcea împotriva lumii neiubitoare din jurul lui.

Dar ceea ce am vazut cu adevarat a fost un alt eu al meu, întorcându-ma împotriva cetatenilor ostili pentru ca nu ma iubeau. Si pe masura ce fotografia devenea jucausa cu mormaitul, încercând sa ascunda adevaratul sine, am încercat si eu sa fiu jucaus, distractiv, comic pentru a îmi ascunde adevaratele sentimente. Dar am vazut ca în cazul asta nu era posibil. Nici o masca nu poate sa acopere prea mult fetele noastre adevarate. Trebuie sa ne confruntam cu noi însine, trebuie sa fim noi însine. Trebuie sa fim noi însine. Suntem ceea ce suntem.



Imaginea lui Kathleen, sora. 
MALDEN: N-am cunoscut-o niciodata pe fata asta. Fata asta pare draguta, tânara si voioasa. Ce interesant. Ea este fata care n-a avut niciodata prea mult noroc. Maritata la saisprezece ani. A avut primul copil la saptesprezece. Dar e doar draguta si-atât.



Am crezut ca a fost o mare tragedie când Kathleen s-a maritat la saisprezece ani. S-a maritat de trei ori pâna sa îl gaseasca pe barbatul potrivit. Au avut mai multi copii si ea a trebuit sa munceasca pentru a-i ajuta sa se întretina. Ei n-au avut niciodata nimic, iar în ultimii ani ea s-a îngrasat si s-a gârbovit si era mereu neîngrijita. Dar când m-am uitat la fotografia ei nu era decât o fata foarte draguta si-atât. Ea s-a schimbat de-a lungul mai multor perioade din viata ei. Dar mereu a ramas o fata draguta.

Aproape ca am tresarit când am vazut cât de draguta a fost. Însa urâtenia, ca si tragedia, exista doar în masura în care o cream noi. De multe ori se spune ca “Frumusetea se afla în ochii privitorului.” La fel si urâtenia. Indiferent ce era urât sau nu era dragut la Kathleen era ceea ce vedeam doar eu, nu ceea ce era de fapt.



Fotografiile bunicilor.
MALDEN: Acesta este tatal mamei mele. Nu-mi amintesc sa-l fi vazut decât o data sau de doua ori. Aici este demnitate, sau precizie sau formalitate. Acesta este un barbat care ori a fost majordom ori avea majordom. Parul sau trebuia sa fie pieptanat asa cum trebuie. El îsi dorea ca Anniel sa ma aranjeze si pe mine la fel. Acesta este tatal tatalui meu. L-am iubit pe omul asta. Acesta este omul care putea sa fie aspru din ratiune si din compasiune. Îl vad aici în vremea când se tinea de capul meu. Mai vad în el si întelepciune. Cu adevarat un tip deosebit. Sunt foarte umil în prezenta acestui om.
RON: Ce vezi în ochii lui?
MALDEN: Iubire. Cel putin o mare iubire pentru mine. Se plimba cu mine de-a lungul caii ferate si ne opream sa stam putin la taclale, sa culegem pietricele ciudate. Era ceva între noi. El se schimba atât de mult încat nu mai stiu daca asta este fotografia cu care am început sau nu. L-am vazut în toate dispozitiile sale. [Plânge si zâmbeste.] Un tip deosebit! 



Bunicul meu Newman a fost fermier. Abia îmi amintesc de el. În fotografie avea cam patruzeci de ani. Era îmbracat la patru ace, într-un costum care era probabil singurul pe care-l avea. Uitându-ma la fotografie costumul i s-a schimbat în dantelariile apretate si fastul unei alte perioade si nu mai eram sigur daca era stapânul sau servitorul.

Suntem noi vreodata siguri cine este stapânul si cine este servitorul? Servitorul trebuie sa fie aici sa-l serveasca pe stapân, dar când este el acela, stâpânul trebuie sa aiba grija de servitor. Cine este prizonierul – temncierul sau întemnitatul? Prizonierul este închis în celula sa de catre gardian, dar gardianul este tinut în postura asta de catre prizonier. Care este mai presus?

În viata pozitiile nu sunt un lucru important. Daca ne zbatem si ne luptam ca sa ajungem cineva si nu altcineva pierdem toate însemnatatea vietii. Atunci când devenim stapânul altuia, cine suntem noi de fapt? Suntem mai prejos decât atunci când am devenit servitori? De ce sa ne risipim energia în încercarea de a dovedi ca suntem mai presus decât altul? În orice caz, cum am putea s-o dovedim cu adevarat?

În fotografia bunicului meu Bishop am vazut ceea ce ni se cere fiecaruia dintre noi pentru a întelege ca Stapân-Servitor este unul si acelasi. Necesita si cunoastere si întelepciune. Cunoasterea este acumularea de fapte si informatii. Cunoasterea este ceva ce vine din afara. Întelepciunea este abilitatea de a folosi aceste fapte si informatii pentru scopurile însemnate ale vietii. Întelepciunea vine dinauntru.

Privind fotografia, ea s-a schimbat în functie de diferite perioade. L-am vazut când era aspru, dar corect cu mine. L-am vazut ca profesor iubitor spunându-mi despre formatiunea de pietre.

L-am vazut citindu-si cartile cu ochelarii lui de marit, dintre care mai am si acum unii. L-am vazut scotând un prunc din pântecele mamei si spunându-i tânarului tata speriat ca nu îi datora nimic pentru serviciul asta. L-am vazut adormit pe calul sau când se întorcea acasa în toiul noptii. I-am vazut ochii de un albastru interns licarind si vocea sa devenind ascutita si taioasa când condamna ignoranta si prostia acolo unde le vedea – la cei educati si înstariti, precum si la cei needucati si saraci. L-am vazut aparându-l pe cel slab si acuzându-l pe cel puternic. Dar indiferent de starea lui, indiferent de ocazie, fata îi stralucea mereu de iubire.



Imaginea lui Anniel. 
MALDEN: [Îi dau lacrimile.] Ea este frumoasa si radioasa. Înca cineva care îmi spune ca n-ar trebui sa fiu singur. Asa cum îi iubesc eu pe altii, la fel ar trebui sa-i las si eu las pe ceilalti sa ma iubeasca pe mine. Un chip cu adevarat minunat. Cu adevarat minunat! Este un chip care arata bine.
RUTH: Ti-a fost vreodata teama ca nu o meriti? 
MALDEN: Poate acum îmi e.
RUTH : De ce acum? 
MALDEN: În situatiile critice ea a fost mereu acolo. O fata minunata! 
RON: Si cum ramâne cu îndreptarea cravatei? 
MALDEN: La naiba cu asta. Am s-o asez strâmba special pentru ea. 



Chipul lui Annie era înconjurat de o stralucire luminoasa, radianta. Nu am vazut-o niciodata atât de clar pâna acum. Era toata plina de iubire, chiar daca ma astepta pe mine sa-i dau de înteles ca o las sa ma întâmpine cu mare iubire. Am fost coplesit. Toata viata mi-am dorit ca oamenii sa ma iubeasca si iata cea mai mare dintre toate iubirile, iar eu nu am vazut-o niciodata pe toata cu adevarat.

Deseori în casnicia noastra Anniel m-a acuzat ca o ignoram când eram profund tulburat. Uneori am recunoscut ca asa era, dar m-am justificat spunând ca trebuie sa îmi rezolv singur treburile, sau ca nu voiam sa o deranjez si pe ea cu problemele mele. Ceea ce nu am înteles eu a fost ca intimitatile casniciei nu sunt facute numai pentru a împarti doar bucuriile, ci cu atât mai mult pentru a împarti necazurile. Ele presupun a împarti traiul, a împarti întreaga vietuire împreuna. Bucuriile si necazurile sunt totuna.

Când Ron m-a întrebat despre îndreptareea cravatei se referea la o ciudatenie care aparuse în timpul sedintelor cu CO2. Unul dintre micile gesturi pe care le facea adesea Anniel si care pe mine ma scotea din sarite era sa îmi îndrepte cravata. Nu am vrut niciodata ca ea sa-mi îndrepte cravata, sa-mi încheie nasturii la sacou sau sa-mi aranjeze în vreun fel hainele. I-am explicat întotdeauna ca încerca sa ma cocoloseasca. “Nu sunt baietelul tau” o apostrofam eu câteodata.

Bineînteles, nu îndreptarea cravatei era adevarata problema. Adevarata problema, asa cum am aflat acum a fost s-o las si pe ea în viata mea interioara. Ea îsi dorea intimitate, sentimentul ca era o parte din mine. Totul era foarte simplu, din câte am înteles acum. Acum îmi doresc ca ea sa fie adânc înauntrul meu în toate bucuriile si necazurile mele, indiferent care sunt acestea. Si daca ea vrea acum sa îmi îndrepte cravata, n-are decât, ba chiar am s-o pun strâmb ca s-o las pe ea sa mi-o îndrepte.



Imaginea fiicei, Ann. 
MALDEN: [Chicoteste la început, apoi lacrimeaza, profund emotionat.] Am vazut-o clar asa cum era în trecut când avea cam doi ani. Ei au ajuns în State înaintea mea, cu patru sau cinci luni înainte de a pleca eu de la Pan American Airways. Era atât de nerabdatoare sa-si vada Taticul, însa nu prea stia ea cine era Taticul ei. Ochii îi jucau de bucurie când m-a vazut la aeroport. Ea si Bob au avut niste probleme chiar serioase. Nu sunt sigur ca noi am fi putut sa le rezolvam, dar ei au reusit. Ce fata de isprava.



Ca si fotografia lui Anniel, fotografia lui Ann stralucea de iubire. S-a schimbat de mai multe ori pâna la întâmplarea de la aeroport când îl astepta pe taticul ei. La fel cum la aeroport tot ceea ce aveam de facut era sa ma aplec si sa o iau în brate, si acum tot cea aveam de facut era sa-mi deschid inima ca s-o las sa intre.

(Ann a luat LSD în lunea dinainte sa iau eu, iar Bob a luat joi, cu o saptamâna în urma.)



Imaginea fiului, Bobby. 
MALDEN: Un tip care chiar arata bine. Zâmbet nonsalant. Pare sa spuna: “Bine, taticule, hai sa mergem.” Ma întreb daca si-a dat seama vreodata ca l-am iubit. Cred ca da. Asta spune acum. Aha. Ca ceea ce avem a ramas înca acolo. Avem un sentiment. Nu-mi pasa ce a facut sau ce este, asta e baiatul meu! 



Când Bobby si-a parasit prima sotie si cei doi copii am fost profund dezamagit. Când am aflat ca era înglodat în datorii, pe care nu avea cum sa le plateasca vreodata, am fost foarte înfuriat câteodata si chiar rusinat. Mândria mea fusese calcata în picioare odata ce el a fugit de responsabilitatile de sot, de tata si de cetatean. Si când a repetat figura cu cea de a doua sotie si copii am fost din nou ranit adânc. Totusi n-am încetat niciodata sa-l iubesc.

Treptat, pe masura ce furia mi se potolea, pe masura ce uitam de mândrie, am ajuns sa înteleg ca Bobby avea o libertate pe care eu nu o aveam. Era capabil sa se ridice, pe drept sau pe nedrept, deasupra si dincolo de moravuri, formalitati si legi. Deseori mi-am dorit si eu o astfel de libertate. Nu vreau sa încalc principiile morale, regulile sociale sau reglementarile legale doar ca sa fie încalcate. Sunt de acord cu ele atâta vreme cât servesc unei cauze drepte. Dar este o chestiune de bun simt ca atunci când principiile noastre, regulile noastre sau legile încep sa ne stapâneasca, ele nu mai sunt bune. Ele trebuie sa fie la dispozitia noastra, sa fie servitorii nostri, mijloacele noastre. Ele trebuie sa ne ajute sa ne apropiem de Dumnezeu, nu sa ne îngradeasca. Ele trebuie sa ne ajute sa crestem, sa ne maturizam, nu sa ne sufoce si sa ne puna bete-n roate. Iubirea nu poate supravietui decât în libertate.

Nu stiu daca Bobby se lepada de legile drepte, de obiceiuri sau de moravuri. Ce stiu este ca a avut curajul sa se elibereze de orice parea sa-l constrânga în eul sau interior. El a facut-o fara sa tina cont de sau poate în ciuda oricarei acuzatii venite din partea societatii, a prietenilor, a celor iubiti. Bobby si-a revendicat si si-a luat aceeasi libertate pe care un artist o pretinde pentru a se exprima pe el însusi în picturi de nuduri, cuvinte obscene în carti, pasaje ciudate într-un cantec, forme ciudate într-o sculptura.

Bobby si-a revendicat acea libertate de alegere pe care Martin Luther a revendicat-o când s-a revoltat împotriva bisericii de stat si a declansat Miscarea Protestanta; ceea ce Henry Miller a obtinut când a scris Tropicul Racului si Tropicul Capricornului; ceea ce stramosii nostri au capatat când au întemeiat o noua natiune consacrata declaratiei ca “toti oamenii sunt creati egali”; ceea ce razvratitii din toate timpurile au luat pentru a puncta ceva gresit din prezent pentru a arata spre ceva mai corect viitor.

Ceea ce îmi spunea Bobby cu: “Bine, taticule, hai sa mergem” era o invitatie de a ma alatura lui în descatusarea tuturor moravurilor vechi si nefiresti, tuturor formalitatilor si legilor carora m-am conformat eu însumi de atâta vreme. Sa vin ca “sa mergem” într-un viitor eliberat de aceste catuse, lanturi si fiare. Este exact ceea ce mi-am dorit sa fac, dar n-am avut niciodata suficient curaj sa fac. Mi-am dorit sa fiu eliberat, mi-am dorit libertate, iar Bobby îmi spunea ca n-am decât sa iau aceasta libertate.

În loc sa fie baiatul cu zâmbetul nonsalant pe care-l stiam eu, în loc sa fie iresponsabil, nepasator, imoral, nonconformist, anarhic, Bobby era cea mai serioasa persoana pe care o cunoscusem vreodata. Un om trebuie sa fie profund serios pentru a avea curajul de a se ridica împotriva puterii teribile a societatii organizate. Lui Bobby îi pasa mult. El raspundea în fata legilor fundamentale si firesti care erau de departe mai importante decât orice alta lege promulgata de om. Moravurile si formalitatile se schimba de la o zi la alta.

Normele legale sunt abrogate si altele noi apar în fiecare zi. Toate aceste lucruri sunt trecatoare. Însa moravurile, formalitatile, legile pe care le respecta Bobby erau eterne.

Sunt foarte bucuros ca Bobby este baiatul meu.



Imaginea nepoatei, Delita.
MALDEN: Copilul asta ma face sa izbucnesc în lacrimi chiar si fara LSD. Este ceva cu adevarat profund în acest copil, cel mai important lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui Bob si Ann. Acest copil are un suflet profund ca Dumnezeu. Fata ei nastrusnica se schimba. Chipul asta este însasi puritatea viesii, începutul lucrurilor. Din noroi si mizerie rasare un copil cu ochi stralucitori. Simt, am un sentiment foarte, foarte profund fata de acest copil. Am fost îngrijorat o data, dar nu mai sunt, de vreme ce Bob si Ann si-au rezolvat problemele, ceea ce a fost una dintre cele mai importante chestii pe care au facut-o. Ce fata de isprava! Oh, toata lumea e a mea! 



Delita avea 13 luni când Bob si Ann au adoptat-o. Fusese abandonata de trei ori pâna atunci. Prima data mama ei biologica a abandonat-o la nastere. Apoi au fost doua cupluri de parinti care au adoptat-o. A avut niste probleme de adaptare cu cel de-al patrulea. De fapt Bob si Ann nu au acceptat-o niciodata pe deplin. Ei au iubit-o, într-un fel. Nu au iubit-o niciodata din strafundul sufletelor lor. Ei au fost prea absorbiti în încercarea de a-si rezolva problemele personale.

Si cu toate acestea, Delita n-a spus niciodata: “Iubeste-ma.” Tot ceea ce a spus ea vreodata a fost: “Lasa-ma sa te iubesc.” Delita n-a cerut niciodata sa fie iubita, ea nu-si dorea decât sa iubeasca. Atunci când am înteles asta am învatat cea mai importanta lectie din viata mea.

Mi-am trait viata într-un efort disperat sa le câstig iubirea celorlalti si am plâns pentru ca nu am avut-o. Acum stiu ca iubirea nu vine daca faci ceva pentru asta. Nu poti sa plângi dupa iubire si sa ai pe cineva care sa te auda ca plangi si care sa vina sa ti-o ofere. Iubirea nu vine din afara. Iubirea vine dinauntru. Câstigi iubire iubind. Devii iubire iubind.

Iubirea este cea mai puternica forta din univers. Nu exista nici o problema pe care sa n-o poata rezolva iubirea. Nici un munte nu este prea înalt, nici o piatra prea tare. Iubirea este singura forta care poate salva omenirea de la inevitabila distrugere a urii. Nu poate exista un razboi termonuclear acolo unde este iubire. Nu poate exista saracie acolo unde este iubire. Nu pot exista diferente de culoare, de credinte, de nationalitate acolo unde este iubire. Nu poate fi suferinta, ticalosie, ura, durere acolo unde este iubire. Este atât de simplu, atât de evident, încât pare de necrezut ca omul, în asa-zisa epoca moderna a sec. XX nu o întelege si nu o pune în practica.

Zilele trecute îi spuneam asta unui tânar în timp ce asteptam sa fie sortata corespondenta la oficiul postal din oras. “Da”, a fost el de acord ca iubirea este singura speranta a omenirii. “Tot ceea ce trebuie sa facem este sa gasim o cale sa le-o implementam si rusilor.”

Am ramas mut când a zis asta fiindca era clar ca acest tânar habar n-avea despre iubire. Iubirea nu este ceva ce avem sau cautam sa obtinem, sa “le-o implementam rusilor.” Iubirea este licoarea magica pe care o punem în, pe, sau în jurul celorlalti. Iubirea este o licoare magica pe care o luam noi însine.

“Nu, nu,” i-am spus. “Iubirea nu poti s-o implementezi decât aici” si l-am împuns cu degetul în dreptul inimii. “Rusii vor descoperi iubirea în felul lor. Hai sa nu ne mai facem griji în privinta rusilor, fiindca oricum nu putem face nimic cu-adevarat pentru ei. Însa putem face ceva în privinta noastra. Putem sa învatam sa iubim, dar nu putem s-o implementam nicaieri în afara de propriile noastre inimi. A cunoaste iubirea înseamna a iubi si a iubi înseamna sa fi iubit.”



3:37 Imaginea lui Dave Dresser. 
MALDEN: Omul asta este de stânca. 
RON: Poti sa topesti stânca? 
MALDEN: Asa a devenit Dave. Aste e lumea pe care a construit-o el. El i-a redus la tacere pe cetatenii ostili sfidându-i. Înca mai face asta. Însa este multa iubire în omul asta. Poate ca îl vad facând ceea ce încercam si eu sa fac. Nu poti sa construiesti ziduri. O profunzime deosebita în tipul asta, dar care nu transpare din povestirile cu Michael Shayne. Acesta nu este adevaratul Dave. Îl iubesc pe tipul asta. Un tip cu adevarat de treaba daca s-ar lasa vreodata descoperit.



Dave Dresser nici macar nu este cunoscut milioanelor de oameni care citesc povestirile cu Michael Shayne. Pentru ei el este Brett Halliday. Dave a plecat de acasa la paisprezece ani si si-a petrecut mult timp pe drumuri. A fost închis, lovit si batjocorit de politie fara nici un motiv întemeiat. El a devenit înversunat si a ripostat fata de cetatenii ostili si prin forta tumultuoasa a înflacararii sale i-a batut cu propriile lor arme. Are o reputatie internationala. Are o înzestrare foarte valoaroasa în personajul Michael Shayne. El însusi s-a izolat de cetatenii ostili.

Am vazut în Dave propria mea singuratate si propriile mele ostilitati. L-am vazut facând ceea ce am incercat si eu sa fac, dar facând asta el îl anihila pe adevaratul barbat care era – un barbat care este cald, blând, amabil si iubitor. El i-a facut cunoscuti pe Michael Shayne si Brett Halliday milionaleor de oameni, dar pe Dave Dresser l-a tinut ascuns. Odata am încercat si eu sa-l fac cunoscut pe Malden Grange Bishop milioanelor de oameni, dar l-am tinut ascuns dedesubt pe adevaratul tip. Nu l-am lasat sa fie cunoscut nici de sotia mea, nici de copiii mei, nici chiar de mine însumi.



Imaginea cumnatei, Jerri. 
MALDEN: Si ea este o femeie frumoasa. Confuza si zapacita fiindca a avut de-a face cu niste badarani. S-a închis într-o carapace pentru a înfrunta furtunile. Ea a avut o calatorie cu nabadai împreuna cu Bill. Mereu îmi amintesc de perioada imediat urmatoare dupa ce s-au casatorit, când Bill a avut o criza sentimentala. M-au chemat atunci la ei. Ea mi-a spus: “Indiferent ce ar fi, lasa-l sa faca ce vrea el.” Acesta este un lucru extraordinar. Nu poti trece un test mai bun decât asta. Este o fata uimitoare, cu adevarat uimitoare. Bill si-a ales o fata buna când a ales-o pe ea.



Jerri nu a aflat decât dupa ce s-a maritat cu Bill ca fusese adoptata de doua ori. Stia ca cel de-al doilea sot al “mamei” o adoptase dar nu stia ca mama ei biologica o abandonase la nastere. Cel de-al doilea tata adoptiv a fost un barbat energic si ambitios care si-a facut un rost în viata ajungând într-o pozitie executiva de vârf într-o corporatie însemnata. Mama provenea dintr-o familie înstarita si l-a ajutat si ea în acest timp. Iar Jerri a devenit si ea o parte a aceluiasi program. Ea facea tot ceea ce se astepta de la ea – accepta cele mai bune invitatii, trimitea bilete de multumire care erau dragute si la locul lor, dansa corect, se întâlnea cu baieti seriosi si îndeplinea toate celelalte tipicuri care i se cereau. Dar niciodata nu i-a placut asta. Cu prima ocazie a renuntat la toate astea si s-a maritat cu Bill în primul an de facultate.

De fiecare data când Bill trecea printr-o criza, fie ea sentimentala sau de alta natura, ea refuzase sa intre în panica. A fost ferma si de nadejde. Bill este ancora ei si orice s-ar întampla, Bill va fi în continuare ancora ei.

Acesta este genul de iubire pe care vreau s-o ofer.



Imaginea parintilor lui Anniel, George si Carrie. 
MALDEN: Aceasta femeie are o mare putere de a iubi, dar niciodata n-a fost în stare sa-i dea frâu liber. Stiam asta de pe vremea când traia. În toti acei ani doar o singura data m-a atins. Ea îsi refuza iubirea. O mare ardoare si duiosie care s-au pierdut într-un fel. Ea si-a petrecut prea mult timp fâcând copii si având grija de ei. El este un tip foarte cald si extraordinar. Si el s-a zapacit de tot. Nu mai are mult de trait, dar va trai mereu în inima mea.
RUTH: E caraghios cât de ramoliti ajungem.
MALDEN: Da.



Carrie n-a avut niciodata timp sa iubeasca. Era prea ocupata sa dramaluiasca cei câtiva dolari ca sa-i întretina pe cei zece copii ai ei. I-a hranit bine, i-a îmbracat bine si i-a tinut curati si fizic si moral. Dar spiritual i-a lasat singuri si goi. Asta am facut si eu cu copiii mei. Am fost prea ocupat sa câstig un venit saracacios, prea ocupat sa fac din mine cineva bun de iubit astfel ca adesea mi-am înfometat copiii din punct de vedere spiritual. Acum stiu ca si copiii mei si orice copii sunt mult mai fericiti daca le pui mai degraba ceva în inima decât în stomac, ceva care le straluceste mai mult în ochi decât hainele de pe ei.

Cred ca George a stiut mereu asta, dar n-a fost niciodata în stare sa i-o marturiseasca sotiei sale, s-o îndrume în directia afectiunii. Ea era mai rigida decât el. Asa ca dupa o vreme a renuntat. Stia si simtea, dar n-a avut destula tarie s-o faca. Si asta am facut si eu de multe ori. Cu toate ca de multe ori am stiut si am simtit anumite lucruri, deseori am abandonat rolul de sot si tata de dragul armoniei sau pentru ca îmi doream mai mult sa fac altceva. Când un barbat îsi abandoneaza rolul sau de drept, devine un barbat înfrânt, adica nu mai e deloc barbat.



Fotografia ginerelui, Bob. 
MALDEN: Aici se poate vedea barbatul încordat si speriat care a fost uneori. Toata lumea îl privea de sus pe Bob. Îmi imaginez fata lui exprimând încordarea - o privire de animal prins în capcana, încoltit sau înspaimântat. Am vazut transformarea în acest baiat – este pur si simplu minunat. Este un tip extraordinar. Ma bucur ca el si Ann sunt împreuna. Ei au aceleasi mari probleme. Sunt sigur ca eu nu as fi facut cum au facut ei. El este un baiat deosebit. Si este cu fata mea. Sunt sigur ca va reusi. Este cea mai tare chestie sa fii capul acestei familii. Da, astia suntem noi! [Intra dr. Flint.]
[Nota: Niciodata n-am stiut asta.] 
RON: E o spita buna. 



Fotografia la care ma uitam a fost facuta în Three Rivers când am publicat revista Kaweah. În ea sunt Bob, Ann, Anniel si cu mine în jurul presei cu care am tiparit revista. Era pe vremea când se desfasura afacerea de familie.

Mereu am stiut ca Bob avea aceasta problema adânc înradacinata în el cu privire la originile sale indian-mexicane si am banuit ca asta facea parte din problema pe care o avea în relatia cu Ann si Delita. Desi nu spusese nimic, stiam ca o mare parte din aceasta problema fusese rezolvata în sedinta lui LSD cu o saptamâna în urma.

Întotdeauna am simtit o adânca înduiosare fata de Bob. Si asta pentru ca de fapt noi ne asemanam foarte mult. El a încercat mereu sa-si renege trecutul sau ancestral, luptându-se mereu împotriva celor despre care credea ca nu-l iubesc. L-am sfatuit pe Bob sa nu mai încerce sa-si renege radacinile, dar de fapt si eu am încercat mereu sa mi le reneg pe ale mele. Eu încercam sa-mi reneg trecutul meu financiar si social, luptând mereu împotriva celor care nu ma iubeau. Dar si eu si Bob am esuat si amandoi a trebuit sa ajungem sa realizam ca noi suntem ceea ce suntem, iar calea de a descoperi iubirea este a iubi.



Imaginea Îngerului pazitor. 
MALDEN: Este o lume în care cineva poate sa descopere singuratate, dar nu si însingurare. Este în fotografie. Fetita si animalutele îsi au singuratatea lor, dar niciodata nu sunt singure pentru ca toate se întorc în acelasi lucru – unitatea. Chipul de aici ilustreaza calmul. Acesta este lucrul cel mai deosebit legat de feminitate - calmul. Barbatul se aprinde, dar ea ramâne calma si senina.
RUTH : Simti si tu asta în tine?
MALDEN: Da. Anniel are aceasta calitate din plin. Aceasta este Anniel. Aceasta este încurajarea ei. Nu conteaza cât de încordata este atmosfera pe care o creez eu, ea este un focar de seninatate. Este extraordinar! 



Imaginea era un desen facut de Lauren Ford. Înfatisa o fetita care hoinarea prin padure. Peste tot în jurul ei erau tot felul de animale. Iradiind de dupa frunzele copacilor, era chipul zâmbitor al Îngerului Pazitor veghind asupra copilului.

Fiecare fiinta umana este singura pentru ca fiecare existenta a sa este unica. Exista momente când fiecare fiinta umana vrea sa fie singura din punct de vedere fizic, când vrea sa “ramâna tacuta si sa-si asculte propria inima.” Acestea sunt momentele când descoperi o mare încântare în cântecul unei pasari sau în scrâsnetul traficului, în adierea unei brize sau în umezeala ploii, în esenta de trandafir sau în mirosul balegarului de vaca, în dulceata unui mar sau în pipereala din salam, în culorile vii ale apusului sau în întunecimea norilor amenintatori. Acestea sunt momente de singuratate de care fiecare fiinta umana are nevoie, dar ele nu înseamna niciodata însingurare, ceea ce nici o fiinta umana nu poate sa îndure.

Pe chipul Îngerului Pazitor am vazut si am simtit marele rol al femeii si de ce numai ea ar fi putut fi creata ca pereche pentru barbat. Ea este întotdeauna un lacas de seninatate la care el se poate întoarce din furtunile de pe marea vietii pentru clipe de odihna si încurajare. Ochii îmi siroiau de lacrimi când am vazut cât de multe femei rateaza acest rol extraordinar, cum îsi ratacesc calea, îsi pierd feminitatea, atunci când încearca sa joace rolul barbatului, când încearca sa fie “egale,” cand încearca sa fie si sa se comporte ca barbatii. Ce groaznic! O femeie nu poate fi niciodata barbat si nu are nici un motiv sa încerce macar. Ea are un rol urias, sfânt si sacru prin aceea ca este femeie. În asta rezida fericirea ei si de aici izvoraste fericirea pe care i-o ofera lui.



Imaginea lui Iisus cu coroana de spini. 
RUTH: Ce vezi pe chipul lui? 
MALDEN: Într-adevar l-au batjocorit pe acest om. Iubirea infinita cu o coroana de spini si sânge pe chip! Acestea sunt suporturi. Adevaratul Christ nu stie despre ce vorbesc ei. Aceasta imagine este gresita. Ar trebui sa arate iubire. Spinii sunt pentru pasari. Acesta nu e lucrul adevarat. Ma uit la chipul sau si vad blândete, pace, calm, seninatate. ASTA este ceea ce trebuie sa vedem. Acesta este Christ - un izvor nesecat de iubire, iar iubirea nu cere nimic în schimb.



Fotografia era o fotografie dupa o pictura semnata doar “Max. Gab.” Îl înfatisa pe Iisus cu coroana de spini pe cap, cu sângele prelingându-se pe lânga spini. Avea ochii închisi ca si când s-ar fi resemnat soartei sale.

Am plâns uitându-ma la ea. Nu pentru el, ci pentru milioanele sau poate miliardele de oameni care au crezut ca el a suferit din cauza ca a iubit. Christ jubileaza în iubire. Iubirea nu este suferinta. Spinii, la fel ca si crucea, rastignirea si alte suporturi, nu au existat niciodata. Ele sunt suporturi folosite pentru a dramatiza una dintre cele mai mari erori ale omenirii – ideea ca iubirea înseamna suferinta.

Noi “l-am batjocorit pe acest om”când am cladit o întreaga religie bazata pe suferinta. În primul rând Dumnezeu sufera pentru ca omul a pacatuit. Apoi Dumnezeu îsi trimite în lume fiul sau zamislit pentru a suferi din nou si din nou si în cele din urma sa moara pe cruce, cea mai îngrozitoare moarte din vremurile acelea, pentru ca noi sa avem viata vesnica. Apoi noi am nascocit un complex de ritualuri ale suferintei în care facem penitente, ne dam averea la saraci, ne îmbracam în in pânza de sac, ne spalam unii altora picioarele, postim si îndeplinim tot felul de acte de suferinta. Suferim atât de mult încât uitam sa iubim!

Adevaratul Christ a vorbit despre iubire si a demonstrat-o. Daca iubirea nu cere nimic, daca iubirea îsi este siesi singura rasplata, atunci genul de iubire pe care biserica crestina ne învata ca este Dumneazeu nu este deloc iubire. Conform dogmei, Dumnezeu iubeste pe fiecare, dar pune o conditie pentru acea iubire. El zice ca ma iubeste, însa trebuie ca eu sa cred în ceva sau sa fac ceva, fiindca în caz contrar el nu ma iubeste. Daca nu ma port asa cum zice El (asa cum spune lumea ca zice El) atunci El ma va condamna la o pedeapsa nesfârsita si îmi va refuza un loc în paradis. Acesta este Dumnezeul razbunarii. Acesta nu este un Dumnezeu al iubirii.

Am respins acest fel de Dumnezeu cu multa vreme în urma. În timp ce ma uitam la imaginea lui Christ si i-am vazut ochii deschisi si coroana lui a început sa dispara, l-am vazut zâmbind, iar chipul sau stralucea de iubire si atunci am stiut ca respingerea mea fusese corecta. Nu exista un Dumnezeu al urii, nici al razbunarii, nici un Dumnezeu al condamnarii, nici un Dumnezeu care sa puna vreo conditie pentru iubirea sa. Acel fel de Dumnezeu este un Dumnezeu imposibil. Adevaratul Dumnezeu este Iubire, iar Iubirea este Dumnezeu.



Imaginea lui Bryce Canyon. 
MALDEN: Am mai fost aici. Vad o cascada pe acolo pe undeva. Percep o alta epoca sau ceva de genul asta. În nuante de purpuriu. Aceste privelisti sunt mereu uimitoare. Aceasta este lumea mea! 
RUTH: Corect. 
MALDEN: Lumea mea! 



Imaginea era o fotografie facuta de catre Emil Schulthess si publicata în “Continentul pe care locuim” de Ivan T. Sanderson. În prim planul imaginii erau niste coloane mari de piatra rosiatica ce se ridicau pe fundul canionului. În coltul din stânga sus era o zona purpurie umbroasa. În spatele uneia dintre coloane, deasupra, am vazut cascada. Am simtit ca era o trecere din alta epoca. Din momentul în care muzica s-a oprit aceasta a fost prima data cand am simtit ca m-am întors în timp.



Imaginea florilor în desert. 
MALDEN: O floare se desface în mijlocul desertului neted. Nu poti fi într-o lume ca asta. Cel putin nu singur.






Aceasta este o fotografie facuta de Eliot Porter publicata în aceeasi carte. În ea sunt niste flori galbene crescute în nisipul nesfârsit al unui desert. Din nou am simtit marea unitate a tuturor lucrurilor.



Fotografie din cosmos.
RUTH: Si despre asta?
MALDEN: Am fost pe ici pe colo. Grozav. Încerci sa afli unde sunt eu acolo? Nu. Parerea mea despre timp – este ca e o masura arbitrara. Asta nu are nimic de-a face cu fiinta reala. Nu poate fi masurata în raport cu timpul. Extraordinar ce poti face dintr-o fotografie. 



Acesta a fost un desen care înfatisa universul, facuta la aerograf de catre un artist necunoscut. În timp ce ma uitam la imagine m-am simtit ca fiind pe o alta planeta si apoi pe alta, miscându-ma la vointa prin univers. Desi am avut mai multe stari de transcendere a timpului, aceasta a fost prima mea stare de transcendere a spatiului. M-a frapat ca fiind ceva extraordinar cum puteam, cu ajutorul unei fotografii, sa ma transform si sa ma transport pe mine însumi dincolo de timp si prin spatiu.

Aceasta mi-a confirmat ceea ce am înteles oarecum de multa vreme. Timpul si spatiul sunt creatii ale mintii constiente. Ele sunt instrumente, mijloace nascocite de mintea constienta cu scopul de a se exprima pe sine însasi. Fara ele nu putem spune nimic constient. Si este asa pentru ca noi nu întelegem întotdeauna ca timpul si spatiul sunt instrumente constiente pe care noi le percepem drept foarte confuze când încercam sa ne ocupam de subconstient, unde nu exista timp si spatiu.

Când încercam sa explicam viata trebuie sa avem un punct de plecare, trebuie sa stabilim un punct în timp si spatiu. Si trebuie sa avem si un punct terminus, sau un punct opus în timp si spatiu. Noi spunem ca viata începe aici – la nastere sau oriunde – si ca se sfârseste aici – în moarte. Noi stim ca acest lucru nu e tocmai corect, asa încât mai adaugam o eternitate, ceva dupa moarte care nu tine de timp si spatiu.

Facem atâta caz despre economisirea timpului, depre folosirea timpului s.a.m.d. Îmi amintesc de ceva de la primele mele lecturi despre “Pierdut o ora de aur batuta cu 60 de minute de diamant.” A lasa un lucru foarte rau sa se întâmple ar însemna o mare pierdere de timp. Odata, în stradania mea de a atinge “succesul” mi-am spus în sinea mea ca nu aveam decât timpul la dispozitie si ca trebuie sa folosesc fiecare particica din el. Trebuie sa muncesc, sa muncesc, sa muncesc. Suntem într-o goana atât de nebuna de a câstiga timp si de a cuceri spatiul încat noi uitam totul despre ceea ce facem sau de ce facem. Nu facem decât sa facem , facem, facem fara o întelegere reala. Deseori parem sa alergam de colo colo contra cronometru masurându-ne cursele fara macar sa stim ce cursa este sau cine sunt alergatorii.

Timpul nu este un lucru, nici o stare de a fi. Spatiul nu este nici el un lucru, nici un loc de a fi. Ele sunt mijloace si sunt niste mijloace importante, probabil cele mai calitative mijloace pe care le-a perfectionat omul pâna acum. Însa ele ramân niste mijloace, nu realitati. Ele nu sunt viata, nu au nimic de-a face cu viata. Ele pot fi folosite sa atingem dumnezeirea, sau daca nu, ele devin niste capcane în care cadem si murim. El pot fi Servitorii nostri sau pot deveni Stapânii nostri, în functie de cum îi vedem noi.



Familia barbatului. [Rasfoieste cartea.] 
MALDEN: Iubire tânara. Frumos. Uite ce se întâmpla când nu este iubire prin preajma. Acolo unde este ura – frumusetea moare. Indiferent de culoare, toti copiii sunt la fel. [O mama negresa cu un copil.] Am vazut asta printre jamaicanii indienii din America Centrala. Carând sarcinile barbatilor albi. Urâtenie pe chip, dar dincolo de el caldura iubirii. Pare de necrezut ca nu putem întelege asta. Aceasta femeie nu are nici o speranta pentru nimic altceva decât iubirea pe care le-o ofera copiilor ei si oricui se uita la ea. În felul acesta ea devine frumoasa, foarte frumoasa.



Prima imagine era o fotografie de la pagina 55, facuta în Suedia de catre Pal-Nils Nilsson. Era o imagine luata de sus asupra unei curti de caramida în care se jucau niste copii. În prim plan era o mama tânara tinându-si copilul în brate în timp ce tânarul sot îl admira. Pe pagina alaturata era o fotografie luata de de Russell Lee în U.S.A. În ea se vedeau cinci copii zdrentarosi si murdari, în pridvorul unei colibe, dar fiecare zâmbea. A treia era facuta în U.S.A. de Consuelo Kanaga, la pagina 42 si înfatisa o negresa slaba, cu buze groase, de fusta careia se agatau doi copilasi.

Exista un pasaj în Biblie care spune: “Iar un copil îi va conduce pe ei.” Acesti copii “conduceau” prin aceea ca manifestau iubirea indiferent de situatie. Fie ca se jucau într-o curte fastuoasa sau într-un pridvor subred, sau se tineau de fusta mamei, ei iubeau. Avem atâta de facut pentru a gasi mijloace astfel ca mai multi oameni sa se poate bucura de bogatia lumii noastre, a universului nostru odata ce intram în Era Spatiala. Trebuie sa eradicam bolile, saracia si alte neajunsuri ale omului fizic. Dar nu trebuie sa uitam niciodata ca toate templele pe care le ridicam pe acest pamânt sunt condamnate la desertaciune daca nu suntem în stare sa ajungem sa realizam perfectiunea sufletului.



4:28 Imagine din Bhagavad-Gita Figura de femeie - Flacara. 
MALDEN: [Lacrimi.] Vad o mare profunzime care se repeta, coborând pâna într-un punct infinit care se pierde în nimic altceva decât iubire. Omuletul pare sa fie un clovn. Am perceput marea unitate, dar simbolul nu e corect. Aceste femei sunt goale si nerusinate. O dansatoare din buric. Acestea sunt niste clovni. Asta e tot ce vad aici.



Imaginea era o diagrama folosita în filozofia hindusa. Nu îmi era cunoscuta. Ilustra fiinta interioara a femeii si înfatisa alte figuri de femei în colt si un chip al unui omulet dedesubt. Desi am simtit ceva foarte profund în legatura cu ea, pentru mintea mea occidentala era ceva în neregula cu simbolul acesta.

În centrul desenului parca am vazut un “i” si pe acest “i” am pus ca punct un alt “i”, iar pe acela am pus ca punct un altul si asa mai departe pâna când a devenit atât de apropiat de infinit încât mintea mea nu putea sa-l mai cuprinda, fiindca acesta era capatul iubirii. Si tot nu stiu sigur ce înseamna asta. Capatul infinit al iubirii, desigur, nu poate fi cuprins de catre mintea omeneasca. Numai subconstientul cunoaste gloria, puterea si forta iubirii. Ceea ce trebuie sa facem noi este sa învatam sa aducem aceasta cunoastere subconstienta la suprafata, unde se afla minte constienta.



4:33 [Ruth sugereaza ca Malden sa stea la fereastra si sa priveasca afara pentru o vreme. Sunt trase draperiile. Înca ploua. Trandafirul si fotografiile de familie sunt asezate la fereastra. Castile sunt puse pe urechi.] 
Corul “House of the Lord” de Robert Wagner. 
4:41 MALDEN: Nu sper decât sa fiu destul de umil pentru a accepta toata aceasta iubire. [Lacrimi izvorâte din adâncul sufletului.]
4:47 MALDEN: Nu vreau decât sa fiu destul de umil pentru a primi aceasta iubire si de a o împartasi si altora. Aceasta ploaie este ca un suport pe care l-ati aranjat voi – aici înauntru împreuna cu oamenii care ma iubesc, în timp ce afara bântuie furtuna.
4:55 MALDEN: Nici un om nu este singur decât pe insula pe care si-o creeaza el însusi.
5:10 MALDEN: Nici vuietul jalnic si sunetele marii, nici ele nu sunt singure.



Au început sa-mi curga siroaie de lacrimi uitându-ma la fotografiile lui Anniel, Bobby, Ann, Delita si Bob, asezate pe pervazul ferestrei lânga mine. Fiecare dintre ei se uita fix la mine, fiecare stralucea de iubire. Ei ma iubeau si ma iubisera întotdeauna. Doar ca eu ma izolasem. Acum îmi doream sa fiu destul de umil pentru a o primi.

Am aflat atunci ceea ce a vrut Christ sa spuna prin umilinta. Umilinta nu înseamna efectiv sa porti haine vechi, sa te supui unor ritualuri de suferinta, sa-ti pleci capul în rugaciune, sa îndrugi pasaje din biblie sau sa reciti cuvinte sacre, sa îti vinzi avutiile si sa dai banii saracilor, nu înseamna sa facem nimic din ceea ce am învatat sa facem pentru a fi umili. Umilinta, asa cum trebuie sa o fi presupus Christ, nu a fost prima definitie data în dictionar: ”A gândi cu modestie despre tine însuti; a pretinde putin ca rasplata de la cineva…“ Umilinta înclina mai mult a fi cea de a doua definitie mentionata - ”Aproape de pamânt; nu sus; nu pretentios sau somptuos; spasit; la locul lui.”

Un om umil este un om “aproape de pamânt”, în apropierea fundatiilor principale ale vietii. El nu trebuie sa pretinda. El n-are nevoie decât sa fie el însusi. Când sunt eu însumi toate fluxurile iubirii din jurul meu pot curge în mine, iar eu pot sa ridic stavilarul propriei mele iubiri.

Mi-au trecut prin minte mii de scene în care cineva mi-a aratat iubire printr-o expresie a fetei, o privire, un zâmbet, o atingere, un fapt. Exista iubire în fiecare inima omeneasca. Nu trebuie sa ne facem griji ca trebuie sa umplem cu iubire inimile altora – un rus, un rege, un preot, un afacerist, un criminal, orice fiinta umana. Iubirea este aici. Lucrul pe care trebuie sa-l învatam este cum sa ne eliberam iubirea din propriile noastre inimi. Asa cum râul devine o parte din mare prin faptul ca se varsa în ea, tot asa si marea unitate a iubirii devine o realitate atunci când noi ne varsam în ea.

Dupa ce “Casa Domnului” s-a încheiat, a urmat o noua înregistrare în care nu se auzeau decât sunetele marii. Am stat acolo si din nou am realizat unitatea tuturor lucrurilor prin aceste sunete ale marii nelinistite, dangatul geamandurii, tipatul pescarusului zburând dincolo de furtuna, dar nici una dintre acestea nu era singura. Ele erau fiecare o parte dintr-un întreg. La fel si eu. Nu exista nimic nicaieri din care sa nu fac si eu parte si care sa nu faca parte din mine.

În acest timp Ron statea pe un taburet lânga mine. “Cred ca te-am facut mai bine cunoscut celui care are grija de tine.” S-a întors catre cealalta parte a camerei. Acolo era un barbat pe care nu-l mai vazusem niciodata. S-a ridicat, a zâmbit si a venit spre mine, iar Ron a zis: “Ti-l prezint pe Alan Grace. Alan, el este Malden.”

El si-a tras un alt taburet si s-a asezat lânga mine si si-a pus mâna pe umarul meu. “Ai petrecut de minune, nu?” Ron i-a înmânat blocul de notite pe care fusesera consemnate informatiile.

I-am facut semn spre fotografiile de pe pervazul ferestrei. “Nu mi-ai cunoscut familia, nu-i asa?” M-au podidit lacrimile.

“Fac cunostinta cu ei”, a spus el si am vazut ca si el avea ochii în lacrimi. Aceasta a fost o alta demonstratie a întelegerii iubirii pe care oamenii o dobândesc în experienta cu LSD. Acest barbat era inginer electronist. El ocupa un post important într-o mare corporatie. A plecat de la servici ca sa vina sa ma conduca acasa si sa stea cu mine oricât de mult as fi vrut. La fel ca în cazul fiecarei persoane care trece prin experienta LSD la Institutul Psihedelic, exista o alta persoana care a trait exeprienta deja si care se ofera voluntar sa te conduca acasa si sa stea cu tine pâna când te relaxezi în somn. Acest barbat nu mai auzise niciodata despre mine. Nu avea nici un motiv sa faca asta pentru mine în afara de iubire – iubirea lui pentru o alta fiinta umana, care este cel mai bun motiv dintre toate.

Ron a pus toate fotografiile mele înapoi în plic si apoi a scos lista de întrebari pe care o adusesem. A început sa mi le citeasca pe rând.



RON: “Ce este cu cetatenii de care ma tem? De ce îmi e frica de asta?”
MALDEN: [A râs.] Nu e nici un cetatean de care sa te temi. Am simtit singuratatea, dar nu poti fi singur decât daca tu însuti te însingurezi. Am ridicat ziduri si le-am îngradit iubirea în loc sa o accept.
RON: “Sunt eu vreodata singur?” 
MALDEN: [Subliniat.] Nu! Toti oamenii sunt în jurul meu. Iubirea este acolo unde o lasi sa intre. Este acolo. Tu trebuie doar sa te deschizi. Aceste voci din sedinta de CO2 - ”Da-o înapoi.” Acum stiu ce spuneau ele. Ele spuneau cu asta ca trebuie sa ma întorc la acceptarea iubirii. [Lacrimile îi curg pe obraji.] Sper sa nu mai îmi sterg niciodata alta lacrima din ochi. Trebuie sa ma întorc. 
RON: “Ce este libertatea si ce este libertatea pe care o caut eu? Este o libertate de ceva sau spre ceva?” 
MALDEN: O eliberare de ceva. A fost o eliberare. Mereu m-am gândit la libertate ca fiind de ceva si la eliberare ca fiind spre ceva. Mai întâi ar trebui sa ma descatusez. În terminologie crestina, m-am nascut din nou. Nu exista nici o limita a eliberarii. Eliberarea este catre eternitate, catre unitate.
5:20 MALDEN: O recunoastere formidabila – esti centrul universului, iar harababura este ceea ce ai facut tu. Este treaba ta, te priveste.
RON: “Care este însusirea iubirii?” 
MALDEN: Deschiderea. Acum pot sa vad asta. Nu exista nici o limitare în ea. Nici un hotar. Deschidere. Puritate. Aceasta este însusirea iubirii. 
5:30 Pacientul pleaca împreuna cu Alan Grace într-o stare buna.