sâmbătă, 12 mai 2012

Capitolul trei

Desi îmi completasem autobiografia, nu eram ferm convins ca vreau sa ma angrenez în procedura LSD. Înca eram sigur ca n-aveam nevoie de asta. Dar facusem o programare clara pentru 4 ianuarie si nu sunt eu omul care sa nu se prezinte la o programare.

Bill si Jerri ne-au invitat sa stam cu ei în noaptea de 3 spre 4. Ei locuiau în Palo Alto, cam la douazeci de minute de institut si mi-au dat niste indicatii foarte simple cum sa ajung acolo.

Am un simt de orientare excelent, dar în dimineata aceea mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Am întors gresit de mai multe ori si a trebuit sa ma opresc de doua ori sa întreb pe cineva pe unde s-o iau.

Aveam un sentiment ciudat de confuzie, de zapaceala si am început sa intru putin în panica la ideea ca n-am sa ajung la timp la întâlnire. Nu mai avusesem niciodata sentimentul asta. Banuiesc ca a fost o frica inconstienta ca n-am sa gasesc birourile, ceea ce îmi arata ca nu voiam sa ajung la timp la institut.

Am alergat pe scari pâna am ajuns într-o sala mica de astepatare a institutului. O tânara foarte draguta m-a rugat de dupa geam sa ma asez. “Ron Thorn va sta la dispozitie imediat.”

Dupa câteva minute usa interioara s-a deschis si un barbat tânar mi-a spus: “Dl. Bishop, poftiti înauntru!”

“Dvs. sunteti domnul Thorn?”

“Da,” mi-a spus el si m-a condus într-un birou micut de partea cealalta a holului si mi-a aratat singurul scaun aflat în fata unui birou. Între timp a intrat femeie tânara care purta un halat alb scurt de doctor, iar el mi-a spus: “V-o prezint pe dr. Rogers.”

Si cum stateam asezat cu fata la el, dr. Rogers a luat loc chiar în dreptul usii în unghi drept fata de cum eram eu fata de Thorn. Banuiam ca asta era un fel de pozitionare standard, astfel ca unul dintre ei sa te poata observa când esti cu fata la celalalt. Ma simteam de parca eram prins într-un fel de capcana de observatie.

Ron Thorn era un om de statura medie, cu parul foarte negru, cu ochi negri, larg deschisi; cu niste buze subtiri, dar cu un zâmbet larg; si cu nasul si barbia ascutite. Cred ca avea ceva sânge italian în vine sau poate evreu si avea cam treizeci de ani.

Dr. Ruth Rogers era ceva mai tânara. Avea un par lung, bogat, care era prins lejer într-o coada. Avea înfatisarea unei fetite care crescuse mai mare decât o femeie de statura medie. Avea o fata nemiscata, serioasa.

Thorn mi-a facut mai întai un scurt rezumat al originii institutului si a programului. A fost fondat de un fost patron industrias. Cercetarea se desfasura sub conducerea dr. John Flint, care a fost unul dintre primii cercetatori în materie de LSD, începuta în 1949. Fondatorul aflase despre LSD de la un grup canadian care începuse cu mai mult de zece ani înainte. Interesat de viitorul LSD-ului, el a dotat institutul pentru a începe studiile care sa arate daca era vreo posibilitate de a fi folosit pentru a-i ajuta pe oameni sa descopere ceea ce vroiau sa faca sau sa fie. Ei au descoperit, totusi, ca de obicei oamenii nu-si rezolvau problemele cu ajutorul LSD-ului – adica daca sa se faca instalatori sau avocati, de exemplu. Multi dintre ei si-au rezolvat probleme legate de relatia lor cu Dumnezeu, dupa care au fost în stare sa gestioneze si probleme mai mici. Altii se parea ca se supun unui fel de autopsihanaliza spontana.

Thorn mi-a explicat ca rezultatele pe care le obtineau ei la institut erau un produs al programului lor particular. Experienta psihedelica depinde de multi factori – dozajul, împrejurarile în care este administrat, cunoasterea celor care îl administreaza si, cel mai mult, de atitudinea persoanei care îl ia, de ceea ce vrea sa învete despre ea însasi, de cât de multa încredere are în persoanele care lucreaza cu ea si de cât de multa încredere are în subconstientul ei.

“Acesta este motivul pentru care acordam mai multe saptamâni, cel putin patru, pentru a va pregati pentru sedinta LSD”, a spus el. “Ceea ce obtineti din experienta asta depinde de dvs. Noi va putem ajuta, dar experienta în sine depinde numai si numai de dvs.”

El împreuna cu dr. Rogers au început sa-mi explice în detaliu programul institutului. Primul pas a fost un interviu de o ora cu psihiatrul, dr. Flint. Dr. Flint era în masura sa decida daca esti admis, din punct de vedere psihiatric, ca subiect al cercetarilor lor. Institutul nu era interesat decât de posibilele utilizari ale LSD-ului în cazul oamenilor normali. Nu acceptau persoane anormale sau cu dereglari psihice. Existau alte programe care se ocupau de acestea. Am aflat mai târziu ca unul dintre chestiunile pe care trebuia sa le stabileasca dr. Flint era cât de sincer erai în privinta cautarii experientei psihedelice, ceea ce vroiai sa obtii si daca chiar îti doreai s-o traiesti.

Dupa ce dr. Flint si-a dat consimtamântul, a mai fost o examinare medicala a dr. Richards, directorul clinicii. El decidea daca erai apt sau nu din punct de vedere medical. Când am auzit de examinarea medicala, am simtit un fel de încordare. Si atacul meu de inima? Oare conta asta? Ce-ar fi daca nu le-as spune? De unde sa stie ei? Dar daca exista ceva legat de LSD care ar fi afectat inima? Sa îndraznesc sa nu le spun? Sau sa îndraznesc sa le spun?

Atunci nu am putut hotarî ce sa fac.

Thorn a continuat sa-mi explice ca daca as fi fost admis, mi s-ar fi cerut sa fac o serie de analize psihologice si sa îmi pregatesc o autobiografie. I-am spus ca deja îmi scrisesem autobiografia, iar el m-a rugat sa o aduc la urmatoarea întâlnire.

“Avem nevoie de toate astea înainte de a începe sedintele cu CO2. Asta ne arata cam cum stati în momentul de fata. Apoi, dupa program, va vom cere sa faceti din nou multe dintre analize. Asta ne ajuta sa determinam daca au avut loc schimbari semnificative si ne va spune ceva despre natura acestor schimbari. În definitiv, daca nu ar exista rezultate pozitive în urma experientei, atunci nu ar avea rost sa fie traita.”

Apoi el mi-a explicat utlizarea si obiectivele folosirii CO2, sau carbogen, în perioada de pregatire. Gazul CO2 este un amestec de 70% oxigen si 30% dioxid de carbon. Se plaseaza o masca pe fata si pe masura ce respiri gazul acesta, pentru câteva secunde pierzi contactul cu lumea din jur. În timpul asta ai o strafulgerare de subconstient într-un fel de stare ca aceea de visare.

Este posibil sa ai anumite experiente vizuale sau sonore – cum ar fi sa vezi simboluri abstracte sau scene actuale, sau sa auzi voci sau se poate ca experienta sa fie doar un sentiment inexprimabil.

Scopul acestor sedinte este sa te învete sa îti privesti sinele, care a fost mereu cu tine pâna acum, care este adevaratul tau eu.

Sedintele CO2 , mi-a spus el, durau o ora si se tineau o data sau de doua ori pe saptamâna. Numarul acestor sesiuni depinde de cât de repede înveti sa te relaxezi si accepti orice ar fi sa experiementezi în subconstientul tau. “Este nevoie de cel putin patru sedinte, uneori sase sau chiar mai mult.“ S-a aplecat usor peste birou: “Si acum, aveti vreo întrebare în legatura cu programul? Vrem sa întelegeti totul despre el.”

Mi se învârtea capul. N-am putut sa articulez nici o întrebare.

“De ce credeti ca vreti sa luati LSD?”

“Pentru ca vreau sa aflu mai multe despre mine însumi,” am zis. “Doamna Bishop si cu mine am fost mereu interesati sa încercam sa ne întelegem pe noi însine si unul pe celalalt. De fapt si ei i-ar place sa ia LSD, dar presupun ca nu ar fi admisa, din cauza bolii ei de inima.”

Dr. Rogers s-a îndreptat în scaun. “Ce problema are?”

I-am explicat pe scurt despre deficienta din artera ei coronara, dar ma gândeam mai mult la propriul meu blocaj coronar si tot încercam sa ma hotarâsc daca sa-l mentionez sau nu.

“A facut vreodata infarct?”

“Nu,” am zis eu, apoi m-am oprit brusc, dupa care am izbucnit: “Dar eu am facut.” M-am grabit sa-i explic ca eram sigur ca nu era ceva grav, ca nu era decât o chestie psihosomatica. “Eram nefericit si drept urmare am avut acest atac de cord, ca sa scap de nefericirea asta.”

O simteam cum ma priveste cu luare aminte. “LSD este o experienta emotionala,” mi-a spus ea. “Nu cred ca ne-ar place daca v-ati trezi ca aveti o problema legata de nefericire si v-ati hotarî sa faceti infarct.”

Am fost un pic uluit. Abia o auzeam în timp ce continua sa-mi explice ca pâna la momentul respectiv ei nu acceptasera pe nimeni care sa fi suferit vreun atac de cord, dar oricum decizia finala era data de dr. Flint si dr. Richards. Desi nu eram pe deplin convins daca voiam sa iau LSD, nu doream totusi sa fiu respins. Daca era sa-l iau sau nu, îmi doream ca hotarârea sa-mi apartina.

Fara sa-mi dau seama atunci, am început sa vorbesc despre tot felul de chestii – despre mine, despre conceptiile mele.

Nu-mi amintesc care a fost motivul, dar am vorbit despre problema integrarii sudului. Desi ma nascusem într-un orasel micut din sud care a fost foarte rasist, asta m-a afectat în alta privinta. Russell se mândrea ca nu avea negri si ca nici macar nu lasa vreunul sa treaca prin oras. Una dintre amintirile mele cele mai timpurii (pe care nu am mentionat-o în autobiografie) a fost când am vazut un grup de albi care-l biciuiau si îl batjocoreau pe un vagabond negru care fusese prins în oras într-un tren de marfa trecut pe o linie secundara. I-au spus negrului ca-l vor spânzura pentru ca a fost prins în oras si pentru asta l-au dus într-o fabrica de cherestea. Ei au aranjat astfel încât sa-i dea o sansa sa scape luând-o printr-o fundatura care se termina într-un pârâu.

Apoi am explicat ca aveam o parere proprie despre motivul pentru care sudistii sunt atât de irational rasisti. Este din cauza mitului, cauza celor mai multe discriminari. A fost mitul penisului mare. Fiindca sudistii nu le disrimineaza pe negrese. Ei se umfla în pene daca se culca cu ele sau daca au supt de la sânul lor. Ei nu vorbesc niciodata despre un alb care sa se însoare cu o negresa. Ci ei întreaba întotdeauna: “Vrei ca fiica ta sa se marite cu un negru?” De ce?

Pe tot cuprinsul sudului exista o legenda bine cunoscuta care spune ca barbatul negru are un penis mare si ca este un partener pasional de sex chiar si pentru femeia alba. Barbatul alb se teme de concurenta barbatului negru si îsi varsa toata ura împotriva barbatului negru. Aceasta este singura explicatie rationala pe care am gasit-o pentru aceasta atitudine aparent irationala a unui barbat alb fata de un barbat negru.

Thorn a ramas pe gânduri, aplecat pe spate în scaun. “Nu m-am gândit niciodata la asta în acest mod. Este o idee foarte plauzibila. Bineînteles, poti sa te ciocnesti oricând de niste cauze inconstiente la cineva, iar acela nu are cum sa demonstreze ca nu e adevarat, indiferent daca în realitate este sau nu asa.”

Am mai vorbit despre câteva chestiuni pe care le mentionasem în autobiografie. Am vorbit în continuu, în efortul - sunt sigur - de a-mi învinge frica de a fi respins. N-am pus nici o întrebare, care de fapt si fusese unul dintre obiectivele acestui interviu – un prilej cu care puteam sa aflu tot ce voiam sa stiu despre program.

Dupa ce a trecut ora, ei au facut un scurt raport medical si mi-au au fixat o întalnire cu dr. Flint. Nu prea îmi mai pasa de întâlnirea aceea, fiindca ma gândeam ca ei erau deja convinsi ca nu voi fi acceptat oricum în urma ei. Si când am dat mâna cu Thorn, care mi-a spus: “Ma bucur ca am vorbit cu dvs.”, am simtit ca a fost ca si cum mi-ar fi dat liber sa plec.

Pâna când am ajuns înapoi acasa la Bill si Jerri ma împacasem deja cu ideea respingerii. Când le-am spus si lor despre asta, s-au aratat foarte dezamagiti, dar le-am spus sa nu-si faca griji, fiindca nu era atât de important. Dar înauntrul meu era important. Nu mai aveam nici o îndoiala ca îmi doream sa ma supun programului. Acum încercam sa gasesc o solutie prin care sa-i fac sa ma lase sa fac asta.

Am ajuns mai devreme la întâlnirea de luni cu dr. Flint. Ma uitam printr-o revista sau ma prefaceam ca ma uit, când un barbat înalt si slab, cu înfatisare dezordonata, a intrat în sala de asteptare. “Imediat va stau la dispozitie”, a spus el; stiam cine era. S-a întors dupa câteva minute si a început sa se scotoceasca prin buzunare dupa niste chei si m-a rugat sa îl urmez.

M-a condus pe un coridor exterior pâna la un birou unde a aprins lumina si a dat drumul la caldura si a tras perdelele. Mi-a placut imediat de acest om. Simteam ca era un om cald, iar purtarea lui era fireasca, degajata. S-a asezat la biroul plin de hârtoage si a scos din buzunar un ceas cu lant pe care l-a pus pe birou, printre hârtii. Era un ceas ca acela pe care-l purta tata si probabil ca am simtit ceva în el legat de amintirea tatei.

“Ce v-a facut sa ajungeti la LSD?” m-a întrebat.

Când am început sa vorbesc am observat un microfon partial mascat pe birou si am presupus ca interviul era înregistrat. Cu toate astea, nu m-a deranjat. Ma simteam calm si relaxat. (De fapt nu a existat niciodata vreo înregistrare secreta).

Am vorbit aproape toata ora. Îmi doream sa-i spun tot ce puteam despre mine. I-am spus multe dintre lucrurile pe care le scrisesem în autobiografie si gânduri care îmi treceau prin minte în momentul acela. Am vorbit destul de mult despre scris si despre scriitorii pe care îi cunosteam.

I-am spus despre un fel de singuratate pe care o simteam fiindca nu eram în stare sa ma asociez cu alti scriitori. Nu fiindca scriitorii ar vorbi prea multe despre scris, ci pentru ca simplul fapt de a fi împreuna este un fel de “a sta de vorba” inconstient, ceea ce mie mi se pare important. Din acest motiv am crezut ca e mai bine sa plecam din Three Rivers, pe care de altfel l-am iubit, pentru a putea gasi o companie intelectuala care acum îmi lipseste.

I-am povestit despre Dave Dresser, care este Brett Halliday, creatorul lui Michael Shayne, unul dintre cei mai populari detectivi din proza care a aparut vreodata în literatura americana si despre prietenia noastra destul de neobisnuita. Ne-am cunoscut în New York cu mai multi ani în urma, când ne-am certat aporoape pâna la violenta. Crezusem ca are de gând sa ma pocneasca si îmi doream s-o faca, sa pot sa ripostez. Totusi chiar si în ziua de azi ne respectam cumva unul pe altul. Ne-am contrazis în multe privinte si practic nu am fi avut nici un motiv sa fim prieteni, în afara de faptul ca pur si simplu ne placeam unul pe altul. As spune ca a fost cea cel mai bun fel de prietenie, fiindca nu depindea în nici un fel de ceea ce eram noi sau de ceea ce faceam; avea niste radacini mai adânci decât ceea ce simteam noi în aparenta unul pentru celalalt.

M-a întrebat despre atacul de inima si când i-am spus ceea ce stiam despre asta, el a spus: “Nu vad nici un motiv pentru care sa nu continuati sa urmati mai departe programul, dar va trebui sa va testeze si dr. Richards.”

Am simtit o mare usurare când a spus asta si pentru prima data simteam ca eram pe drumul cel bun.

Dr. John Wilbur Richards era un barbat de patruzeci de ani; îmbracat distins, dar lejer într-un costum albastru, cu camasa alba si cravata. Mi-a placut imediat de el, de îndata ce am simtit ca emana o caldura aparte. Mi-a explicat ca “LSD necesita conditia sa nu existe aproape nici o problema de inima.” Dupa ce si-a notat detaliile cazului meu mi-a facut o electrocardiograma.

A stat mai multe minute sa examineze diagrama, în timp ce eu asteptam cu optimism, dar si cu teama. Apoi a aruncat diagrama pe jos. “De vreme ce mi-ati spus de infarctul dvs., acum am niste indicii datorate tesutului cicatricii. Dar daca nu mi-ati fi spus, nu as fi putut sa-mi dau seama. Este o diagrama perfect normala.”

Parca pluteam când m-a condus din biroul sau si m-a lasat în seama lui Penny Patterson, fata cea draguta care se ocupa de toate în institut. Mi-a gasit un loc într-un birou din capatul holului si mi-a spus sa ma asez pentru a face niste teste de sortare de cartonase. Fiecare cartonas avea un enunt scris pe el, iar eu trebuia sa le asez în teancuri separate pe cele cu care eram de acord si pe cele cu care nu eram de acord.

Dupa ce am terminat aceste teste ea mi-a mai dat si alte tipuri de teste psihologice sa le fac acasa în dupa amiaza aceea. De asemenea mi-a fixat o programare pentru ziua urmatoare la 9:30 a.m. pentru a începe procedura. Simteam ca plutesc când m-am întors acasa, unde Anniel, Ann si Jerri ma asteptau îngrijorati. Si Bill si Bob sunasera de mai multe ori de la servici ca sa afle daca fusesem sau nu acceptat.

Eram cu totii fericiti si mi-am petrecut dupa amiaza rezolvând testele psihologice. Aceste teste erau menite sa determine care erau parerile si atitudinea ta înainte de a fi supus programului LSD. Dupa încheirea programului erau reluate aceleasi teste, iar cercetatorul putea atunci sa stabileasca ce schimbari au avut loc în timpul programului.

Exaltarea m-a tinut toata seara pâna a doua zi dimineata, când am început sa urc scarile de la birourile institutului. Dintr-odata m-am simtit cam ciudat si încordat. Nu m-am dus direct în sala de asteptare, ci mai întâi am intrat la toaleta, unde am început sa-mi dau cu apa pe fata, sa ma pieptan si sa ma tot foiesc fara astâmpar.

În sala de asteptare am început sa rasfoiesc o revista, cu privirea pierduta, pâna când am auzit usa deschizându-se si cineva a spus: “Malden.” A fost pentru prima data când m-au strigat pe numele mic. Asta tine de practica institutului, ca odata ce începi programul, se renunta la toate formalitatile. Fiecare este chemat dupa numele mic. Nu este doar un act de prietenie afectata, cum am banuit la început. Este modul în care oamenii de la institut se simt în realitate unul fata de celalalt si fata de orice alta persoana cu care intra în contact.

M-am asezat pe acelasi scaun ca înainte, iar Ron si Ruth s-au asezat si ei pe aceleasi locuri ca prima data. Aceasta pozitionare a fost folosita la fiecare dintre sedintele noastre.

Ron a început prin a spune ca mi-a citit autobiografia si ca a fost impresionat de viata plina pe care o aveam, de multele locuri în care fusesem si de lucrurile pe care le facusem. “Ceea ce vrem acum este sa discutam putin despre unele dintre acestea si sa le exploram un pic mai profund.”

Mi-a explicat ca un lucru le devenise foarte clar în cercetarea despre LSD. Rezultatele benefice ale experientei depindeau aproape în totalitate de dispozitia de a accepta experienta, indiferent de ce presupunea ea. Aceasta dispozitie depinde într-o mare masura de cât de multa încredere ai în tine însuti si de cât de multa încredere ai în cei care administreaza programul.

Programul CO2 a fost împartit astfel încât sa te ajute sa ai încredere în tine si în ei. Si de asemenea pentru a dezvalui secrete ascunse adânc în subconstientul tau. “Noi tindem cu totii sa ne aranjam viata în mici sertarase ordonate si sa depozitam aceste sertarase în strafundul fiintei noastre, ferm convinsi ca acesta este modul în care se desfasoara viata. Apoi încercam sa ne potrivim viata reala astfel încât sa încapa în aceste sertarase cu idei. Cu CO2 putem sa mai slabim aceste legaturi strânse.”

Prima lui întrebare a fost daca existase sau nu vreo reactie semnificativa atunci când am abandonat biserica. I-am spus ca nu cred ca fusese nici una, dar el a zis: “Dar te-ai înrolat la repezeala în armata, imediat dupa aceea. A fost o reactie la asta cumva?”

Desi nu puteam sa-mi explic actul impulsiv, tot nu vad nici o legatura între cele doua evenimente. Totusi, am fost de acord ca ar fi putut sa existe o conexiune între ele.

Dupa aceea mi-a spus ca am trait experienta a doua pierderi zguduitoare cu amândoi parintii si cu un parinte vitreg, primul fiind ucis printr-un act de violenta. “Observ ca ai spus: «Si acum cine-o sa ma mai apere pe mine?» atunci când ai ajuns la locul în care tatal tau fusese ucis. Sa te apere de ce anume?”

“De viata, cred”, am spus dupa un moment de gândire. “Tata reprezenta pentru mine suportul vietii. Mi-a oferit adapost si m-a protejat.”

“Ar fi putut fi vorba de cetatenii ostili? Cei care l-au batjocorit pe vagabondul acela negru?”

“Nu m-am gândit niciodata la cetateni ca ar fi ostili”, am zis. “Dar de multe ori m-am gândit ca cetatenii puteau fi foarte nedrepti.”

“Care crezi ca este cea mai mare îngrijorare a ta?”

“Mi-e frica ca nu cumva sa nu fiu bun de iubit”, i-am raspuns fara sa ezit. “De mult ori ma trezesc ca fac lucruri pe care nu vreu sa le fac, dar pe care le fac pentru ca vreau ca oamenii sa ma placa, sa ma iubeasca.”

“Acesta este motivul pentru care ai insistat atât sa publici cele mai bune carti tehnice? Pentru care ai stabilit cele mai înalte standarde posibile de calitate?”

“Da”, am zis. “Daca produc ce e mai bun, atunci voi fi admirat, respectat, iubit.”

“Dar când faci asa ceva te încarci cu o povara foarte mare, nu? Sa-ti impui sa produci mereu ce e mai bun este ceva foarte dificil. Care este diferenta între tine si ceea ce produci?”

“Niciuna,” am zis. “Cartea mea sunt eu, e o parte din mine. Daca îmi respingi cartea, ma respingi pe mine. Asa cum mâna face parte din corpul meu, si produsele mele fac parte din mine. Nu pot sa îmi separ mâna de trup si nici nu pot sa separ ceea ce produc de mine însumi.”

Dupa ce am stat de vorba în continuare despre acceptare, el mi-a spus: “Si acum hai sa aruncam o privire la niste CO2.”

M-am întins pe o canapea si Ron s-a asezat pe un pe un taburet alaturi de mine. A luat o masca micuta nas-gura de care era atasat un furtunas de plastic. Apoi mi-a explicat ca în atmosfera cantitatea de dixid de carbon determina ritmul respiratiei. Amestecul pe care-l aveau ei continea cam de sase ori mai mult decât cantitatea de CO2 care este expirata prin plamâni de obicei, deci atunci când începi sa respiri, respiri foarte adânc si foarte rapid, un fel de respiratie îngreunata. Pe lânga CO2 mai era si o cantitate de oxigen cam de trei ori mai mare decât oxigenul necesar vietii. Prin urmare respirarea acestui amestec pentru o perioada limitata nu putea sa aiba nici un prejudiciu psihic.

“Ca sa-ti arat ca nu musca, am sa iau si eu o gura”, a spus el si si-a potrivit masca pe fata, apoi a apasat cu piciorul clapa de pe podea. A început sa respire foarte greu, fata i s-a înrosit, si-a închis ochii si mi-am dat seama ca era “absorbit”. Dupa câteva secunde respiratia i-a revenit la normal, si-a deschis ochii si mi-am dat seama ca “revenise”.

Mi-a pus masca pe fata. Prima senzatie a fost ca ma sufocam si îmi venea sa mi-o dau jos singur, dar m-am abtinut. Voiam sa scap de ea si de el si de camera aceea. Apoi mi se pare ca am deschis ochii, iar tavanul si peretii camerei erau o lumina aurie foarte stralucitoare. Apoi lumina de neon de deasupra mea, din centrul tavanului, s-a transformat si ea într-un galben sclipitor si s-a contopit cu restul camerei, iar eu stateam întins acolo sub un cer auriu care avea cea mai vie stralucire pe care o vazusem vreodata.

Apoi brusc, sau poate treptat, mi-am deschis ochii (în realitate), iar cerul auriu disparuse. “Ce s-a întâmplat ?” m-a întrebat Ron cu un zâmbet larg.

I-am spus ce vazusem si a încuviintat din cap. Apoi i-am spus ca am vrut sa-mi scot masca si l-am întrebat daca facusem vreo miscare în sensul asta. “Nu,” mi-a spus. “Ai vrut s-o scoti pentru ca te deranja? Sau pentru ca ti-era frica?”

“Frica,” i-am spus. “Mi-a fost frica sa nu-mi pierd controlul. Sunt un tip care a renuntat la fumat dintr-odata, pentru ca nu am vrut sa ma controleze. Sunt un om care nu a luat niciodata droguri, care nu a luat niciodata vreun anestezic. Nu mi-am mai pierdut controlul niciodata pâna acum.”

“De ce ti-e frica, Malden?” m-a întrebat.

Am dat încet din cap. “Mi-e frica ca nu cumva sa nu fiu bun de iubit, asta e tot ce pot sa spun.”

“Sau sa nu fii bun de iubit”, mi-a sugerat el si am fost de acord ca poate asta era.

Mi-a pus din nou masca pe fata si a apasat pe clapa. De data asta nu mi-a placut ideea, dar n-am mai avut un impuls atât de puternic de a-mi scoate masca. Si din nou mi-am deschis ochii (acesta este sentimentul, sub influenta gazului, ca îti deschizi ochii) si din nou a aparut cerul auriu. Dar de data asta s-a întâmplat ceva diferit. Una din partile lampii cu neon s-a transformat într-o forma clara si precisa de patratele alb negru. Cele negre erau foarte negre, iar cele albe foarte albe, iar liniile erau foarte drepte si fiecare patratel avea exact aceeasi marime ca si celelalte, toate formând un patrat mare.

Patratul nu m-a impresionat prea mult la momentul respectiv. Nu ma ameninta, dar nici nu parea sa ma atraga. Doar statea acolo bine fixat în mijlocul paradisului auriu de deasupra mea.

Când am început sa-i povestesc lui Ron despre asta, brusc mi-am dat seama ca avea o semnificatie foarte importanta pentru mine. “Asta sunt eu. Vreau ca totul sa fie negru sau alb. Vreau ca lucrurile sa fie clare si precise. Anniel m-a acuzat deseori ca nu sunt în stare sa vad si griurile.”

A zâmbit si a încuviintat din cap.

I-am spus ca înca îmi era frica de masca, dar ca nu mai simteam o nevoie atât de stringenta s-o scot. “Când te tai la deget”, a spus el, “nu ti-l vindeci singur. Nici macar nu te preocupa vindecarea. Stii pur si simplu ca urmeaza sa se vindece deoarece crezi într-o putere mai mare. Atunci ai încredere totala în subconstientul tau si trebuie sa înveti sa ai încredere în el si în alte situatii.”

Sedinta era pe sfârsite. De vreme ce trebuia sa ma întorc la Three Rivers pentru niste treburi personale, urmatoarea întâlnire a fost fixata la 3:00 p.m. pentru miercurea urmatoare. Când m-am prezentat pentru programare m-am întâlnit în sala de astepatare cu Ann si Jerri, care aveau amândoua programari care urmau dupa mine. M-au întrebat cum decurg lucrurile. Se pare ca eram cam dezorientat. “Oh, eu sunt bine, doar ei sunt un pic cam încurcati”, am zis eu ironic.

Ron era în spatele meu. A râs si a spus: “Oh, acum este de-al casei.”

M-am întors acasa la Bill si Jerri, unde ma astepta Anniel cu bagajele facute. Am pus totul în masina si am pornit înapoi spre Three Rivers. Anniel abia astepta sa ne întoarcem spre casa ca sa-i povestesc ce s-a întâmplat.

În urmatoarele cinci ore, în timpul calatoriei, n-am discutat decât despre asta. Cu cât aprofundam mai mult semnificatia patratelelor negre si albe cu atât întelegeam mai multe despre mine însumi. Am fost un perfectionist în multe privinte. Aveam pretentia ca lucrurile sa fie precise. Una din doua: sau erau corecte sau erau gresite. Ceva era sau adevarat sau era o minicuna. Am tinut sa produc cele mai bune carti pentru ca fie era cea mai mare realizare a mea, fie nu era buna deloc. Îmi placeai sau nu îmi placeai. O lege era justa sau injusta. O regula era buna sau proasta. Eram cinstit sau eram necinstit. Fie ma acceptai, fie ma respingeai. Fie ma iubeai, fie ma urai. Oriunde m-as fi întors, lucrurile erau una din doua.

Patratelele aveau multe semnificatii pentru mine. Chiar îmi formasem ochiul ca sa le observ. Când intru într-o încapere imediat îmi dau seama daca nu este patrata, daca picturile sunt drepte sau daca sunt dispuse prost în raport cu altceva. De multe ori chestiile astea ma enervau si câteodata ma tulburau. Foloseam termeni ca “a fi drept”, care înseamna adevarat si la locul potrivit; “a fi de-a dreptul,” însemnând corect si la locul potrivit; “chestiune dreapta” sau “dreapta si corecta”, însemnând justa si adecvata. Chiar si simtul meu ascutit de orientare era rezultatul raportarii mele mereu la un obiect sau altul printr-o relatie foarte precisa.

Exista, totusi, un gen de patrat care nu-mi placea. Acesta era orasul patrat. Niciodata nu mi-a placut un oras construit în jurul unei piatete patrate. În America Latina nu m-a interesat niciodata retrata, un obicei romantic în care baietii si fetele defilau in jurul piatetei din oras, în directii opuse si flirtau unii cu altii. Nu mi-a placut niciodata parada de Pasti si de altfel nici un fel de parada si cu siguranta nici una din jurul unei piatete.

Era destul de usor sa gasesc sute de feluri de semnificatii pe care le avea pentru mine un patrat, dar nu parea la fel de usor sa înteleg de ce era asa. Si asta pâna când nu a venit sugestia din partea lui Ron în legatura cu cetatenii ostili, când motivul mi-a aparut clar. Nu voiam ca cetatenii sa-mi faca si mie ceea ce îi facusera bietului vagabond negru. Iata de ce îmi doream ca totul sa fie “de-a dreptul.” Daca eu eram drept, atunci cetatenii erau drepti cu mine. De aceea am insistat ca totul sa fie perfect, negru sau alb. De aceea am produs cele mai bune carti si de aceea, daca îmi respingeai cartea mea, ma respingeai pe mine.

Iata de ce am facut tot ce mi-a stat în putinta sa ajung un cetatean important si de ce m-am implicat în tot felul de conduceri si am facut ceea ce mi-au cerut oamenii sa fac. Iata de ce mi-am platit taxele atât de prompt si am mentinut totul în perfecta ordine. Si de ce mi-a fost atât de frica sa nu fiu bun de iubit. Toate acestea ma protejau împotriva cetatenilor ostili. Daca eram un bun cetatean, daca eram important, daca eram bun de iubit, atunci aceiasi cetateni nu aveau cum sa-mi fie fie ostili, nu aveau cum sa ma ia pe sus la fabrica de cherestea ca sa ma spânzure.

Aceasta frica de cetatenii ostili era si motivul pentru care nu agream retrata, nici parada de Pasti, nici piateta orasului. Fiindca piateta orasului este locul unde oamenii erau spânzurati – fie legal, de catre un public razbunator, fie ilegal, de catre o gloata nesupusa. Acesta este locul în care cetatenii ostili îi târau pe oamenii neajutorati, îi purtau pe sus pe strada si în jurul piatetei si apoi îi spânzurau într-o dezlantuire de ura.

Si tot din aceasta cauza nu am dorit sa pierd controlul asupra niciunui obicei, sau viciu, orice. Atâta vreme cât detineam controlul, aveam o sansa sa îmi pazesc fortareata împotriva cetatenilor ostili. Daca as fi pierdut controlul, s-ar fi putut întâmpla ceva, iar cetaetenii ostili ar fi putut sa ma atace.

În timpul primei ore cand am discutat despre aceste lucruri am simtit aceeasi frica nedefinita care ma încorseta când am urcat scarile de la birourile institutului. Îmi era frica de ceva, dar nu stiam de ce. Oare era frica pe care o sesizase Ron când m-a întrebat: “De ce anume ti-e frica, Malden?” nu mai fusesem niciodata constient de faptul ca îmi era frica de ceva nevazut, dar acum stiam ca mi-a fost si îmi fusese întotdeauna.

În mod ciudat, îmi revenea mereu în minte un citat din Biblie. Era ciudat fiindca pasajele din Biblie rar îmi trec prin minte si aproape ca nu am folosit niciodata vreunul. Nu îmi aduc aminte de unde anume era din evangheli, nici daca era sau nu corect, dar auzeam în continuu cuvintele lui Iisus care spuneau: “Nu-ti fie teama, fiindca, iata, eu voi fi cu tine întotdeauna.”

La început nu am luat în seama aceste cuvinte fiindca renuntasem demult la acel Christ al bisericii crestine. Dar ele continuau sa se repete si atunci am realizat ca nu ma gândeam la Christ ca la un Christ religios, ca la un Christ al bisericii, ci mai degraba la Iisus, marele lider spiritual si învatator, simbol al tuturor lucrurilor dincolo constiinta.

În cele din urma i-am spus si lui Anniel despre asta si i-am repetat si ei pasajul cu voce tare. Si din acel moment al verbalizarii, din acel moment al “destainurii fricilor mele,” când am spus-o sus si tare, când m-am privit pe mine însumi, frica a disparut. Nu îmi mai era frica pentru ca acum aveam încredere în subconstientul pe care îl mentionase Ron. Aveam credinta ca “degetul taiat” va fi vindecat.

În saptamâna urmatoare Anniel si cu mine ne-am întors la Palo Alto si ne-am mutat în minunata casa noua a lui Jack si Pat Leer. Pat este nepoata lui Anniel. Jack este inginer de zbor la TWA si în fiecare an ei îsi iau zborul ca sa-si petreaca vacanta într-un colt îndepartat de lume. Anul asta s-au dus în Egipt si ne-au lasat pe noi în casa lor.

În urmatoarele doua saptamâni am mai avut doua sedinte cu CO2. În timpul acestora am discutat despre multe aspecte din viata mea. Cele mai însemnate subiecte, dupa cum mi s-a parut, au fost asemanarea pe care o faceam eu între cetatenii ostili si Dumnezeul razbunator din Vechiul Testament, cât si senzatia mea de însingurare si de a nu fi în stare sa scriu sau sa spun ceea ce voiam.

Dumnezeul Razbunarii a fost unul dintre motivele pentru care religia crestina nu avea sens pentru mine. Nu puteam sa concep un Dumnezeu care era si iubitor, dar si plin de razbunare. Pot sa accept ca exista un Dumnezeu al iubirii, dar nu un Dumnezeu al urii. Nu este cu putinta ca un Dumenzeu care m-a creat si care ma iubeste sa fie un Dumnezeu care ar fi în stare sa ma distruga si sa ma azvârle într-un cazan de foc si pucioasa. Un astfel de Dumnezeu era un Dumnezeu cu doua fete si mie nu mi se parea deloc un Dumnezeu autentic.

Senzatia mea de însingurare se manifesta în multe feluri. Simteam în mod frecvent ca nu sunt înteles sau ca oamenii nu ma asculta. Faptul ca renegasem biserica crestina a creat o situatie care mi-a accentuat însingurarea, de vreme ce traiam într-o societate care în general se supunea doctrinelor crestine. De multe ori simteam ca am ceva de spus, dar mereu ajungeam sa ma ciocnesc de vreo regula, de vreo traditie sau de cine stie ce conventie.

Si asta ma preocupa în mod special din cauza cartii pe care am scris-o anul trecut. Am intitulat-o “Gol pusca si fara rusine”. Am dezbatut relatia dintre barbat si femeie din punctul de vedere al masculinitatii si al feminitatii. Toti cei care au citit manuscrisul au fost de acrod ca prezenta subiectul într-o lumina noua, ca exista o abordare foarte originala, care ar putea fi de ajutor multor oameni. Cu toate astea, editorii nici acum nu o iau în considerare fiindca eu nu sunt o autoritate în materie. Cartea a fost respinsa nu pentru ceea ce am spus în ea, chiar daca nu a fost bine spus, ci din cauza ca eu am spus-o. Si pentru ca editorii au impus reguli clare de a nu publica acest gen de lucruri decât în cazul în care autorul se încadra într-un fel de standard pe care îl stabilisera ei, cartea era refuzata în mod constant. Eram singur cu cartea mea, cu gândurile mele.

Am luat CO2 de doua ori în timpul fiecareia dintre cele patru sedinte care au urmat. Cu exceptia ultimei sedinte, n-am mai vazut niciodata vreun simbol abstract. În schimb am auzit voci sau am avut senzatii. Era ca un fel de vis vag si nedefinit. Odata am crezut ca se adunasera o multime de oameni si ca urmau sa faca ceva în legatura cu ceva. L-am auzit pe unul dintre ei spunând: “Trebuie sa facem ceva în legatura cu asta.” Si din nou ei discutau ce e de facut, dar nu întelegeam ce spuneau.

În timpul unei sedinte am auzit niste oameni spunând: “Trebuie sa o luam înapoi,” sau poate era “sa luam înapoi.” Si imediat dupa asta am auzit un cor care cânta: “Ei sunt cei mai mareti, ei sunt cei mai mareti.”

In timpul altei sedinte corul de voci cânta: “Niciodata sa nu-ti fie teama, Niciodata sa nu-ti fie teama”, pe care am luat-o drept o noua alinare. Si imediat dupa aceea n-am vazut si n-am mai auzit nimic. Si în tot timpul cât am fost “afara”, dadeam din picioare ca si cum as fi alergat. Nu stiam asta si habar n-aveam daca fugeam de ceva sau spre ceva. “Tot ce pot sa spun”, mi-a zis Ron, “este ca e ceva legat de vaci. Nu stiu ce anume. Doar ca e ceva despre vaci.”

Simbolurile abstracte au revenit în ultima sedinta cu CO2. Prima data am vazut din nou un cer. Dar cerul acesta era argintiu si era acoperit cu mici punctulete negre si aveam senzatia ca punctuletele deveneau din ce în ce mai mici. Si am auzit si niste voci. Se auzeau dintr-o singura parte si ziceau asa: “Hai sa-l luam înapoi.” Am mai avut si sentimentul ca era un drum marginit de copaci care ducea la o casa care avea un acoperis de tigla rosie.

A doua oara a aparut din nou cerul argintiu si în loc de punctuletele negre erau niste modele geometrice colorate în culori stralucitoare care licareau pe el. Nu am putut sa recunosc nici unul dintre modele. Erau de forme, marimi si culori variate, si sclipeau când ici, când colo si din nou ici si colo, peste tot.

Aceasta ultima sedinta cu CO2 a fost într-o marti, iar ei au decis sa am sedinta LSD joi, programându-ma pentru miercuri la o sedinta preLSD. În aceeasi zi ne-am mutat într-un motel la câteva strazi distanta de birou, iar Dave si Mary Dresser au sosit de la Santa Barbara si si-au luat o camera care comunica cu a noastra. I-am invitat si pe ei fiindca stiam ca sunt interesati de subirct si într-un fel aveam sentimentul ca mi-ar fi placut sa-l am pe Dave prin preajma. Dave si-a amânat începerea urmatorului roman politist, cel de-al 47-lea, avându-l ca personaj pe Michael Shayne, iar Mary, care semneaza Mary Savage, tocmai îsi terminase ultimul sau roman.

Sedinta pre-LSD dureaza o ora, în care ei încearca sa te puna la curent cu ceea ce ar putea sa se întâmple. Pentru prima data Ruth a fost cea care a vorbit cel mai mult. Mi-a povestit multe lucruri care s-au întâmplat în cazul altor oameni cu care au lucrat. “Noi nu stim ce urmeaza sa se întâmple. Asta va depinde numai si numai de tine. Este ziua ta si poti sa faci ce vrei cu ea.”

Ea m-a atentionat asupra a doua lucruri. “Daca vezi demoni sau balauri, nu-ti fie teama. Nu trebuie decât sa te întorci si sa te uiti la ei. Daca ti se face teama de ei, ar putea sa-ti dea de furca o vreme.

Indiferent ce vezi, nu trebuie decât sa accepti. Nu îti întrerupe experienta ca sa încerci sa întelegi diferite chestii. Poti sa te opresti daca vrei, dar daca faci asta, vei pierde o parte din ea. Mai târziu îti vei aminti totul si atunci te poti întorce sa analizezi chestiile respective. Orice s-ar întâmpla, nu esti decât tu. Este ziua ta si faci ce vrei cu ea. Noi vom fi acolo sa te ajutam daca putem.”

Ruth m-a instruit sa nu iau nici un fel de medicament – nici aspirina, nici somnifere, sau din astea - si sa nu beau nici un fel de bautura alcoolica. Mi-a dat o capsula si o tableta ca sa le iau a doua zi la 8:00 dimineata, cu jumatate de ora înainte sa ajung la birou. De asemenea mi-a reamintit sa iau cu mine fotografii sau orice alte obiecte voiam, precum si o lista cu întrebari. “Noteaza-ti niste întrebari si vom vedea daca vei putea sa gasesti raspunsuri la ele.”

“Si acum, ce crezi despre toate astea?” m-a întrebat Ron.

“Sunt un pic cam agitat”, am recunoscut eu.

“Perfect normal. Aeasta este o noua aventura, una importanta. Se-ntelege ca esti reticent. Dar te vei simti minunat, sunt sigur. Ne vedem la 8.30.”

Am coborât scarile având o senzatie de incertitudine. Am ajuns pâna aici. Si înca as putea sa ma opresc. Aveam un sentiment puternic ca vreau sa ma opresc.

Îndreptându-ma spre parcare mi-am amintit din nou cuvintele lui Christ: “Nu-ti fie teama, caci iata, eu voi fi cu tine întotdeuna.” Si din nou mi-a venit în minte corul pe care-l auzisem în timpul sedintei cu CO2, care cânta: “Niciodata sa nu-ti fie teama, Niciodata sa nu-ti fie teama”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu